În cadrul Departamentului de Asistenţă Socială al ASCOR–filiala Iaşi are loc derularea proiectului „Şi eu fac parte din societate.”, având ca beneficiari persoanele aflate în grija și sub protecția celor de la Fundația Emmaus (firmă de recondiționare a obiectelor de mobilier).

        În cadrul acestui proiect am desfășurat până în momentul de față două cursuri de dezvoltare personală: „Lucru în echipă − încredere în sine” și „Codul bunelor maniere: comportament în mijlocul de transport în comun; comportament în magazin și aspecte generale ale bunelor maniere”, având ca beneficiari membrii Fundației Emmaus aflați în centrul din Iași.

          Pe data de 5–6 mai, a fost organizată Tabăra de la Popești: „Ne dezvoltăm împreună”, având ca obiectiv aceiași dezvoltare personală a beneficiarilor noștri, dar de data aceasta a celor din centrul de la Popești.

         Seara dinaintea plecării a fost una de așteptare în care sunt sigur că majoritatea noastră, a voluntarilor, nu prea am dormit. Și mai sunt sigur că acest lucru nu s−a întâmplat decât din cauza emoțiilor. Da, a emoțiilor. Toți am fost emoționați și, trebuie să recunosc, puțin adormiți. Dar cine nu ar fi adormit când nu reușește decât să doarmă trei−patru ore într−o noapte?! Soarele era puțin invidios pe noi, ne−am trezit înaintea lui.

        Și am pornit la drum. Un drum lung și foarte greu din prisma nerăbdării noastre. Așteptarea e ca un monstru atunci când ești nerăbdător să realizezi un obiectiv, care te devorează pe interior și ușor, ușor pe exterior.

         Am ajuns, în sfârșit! Așteptarea a ajuns la capătul puterilor și ne−a abandonat. Da, chiar am ajuns. Stai, cred că mă repet. Scuze! Însă nu mă pot abține, și acum mai simt entuziasmul care ne–a învăluit atunci.

        Știi cum este primit un rege în patria sa după o victorie într−un război? Da, așa este, nici eu nu știu din propria experiență, dar pot vorbi din cărți, unde acest gest este prezentat foarte bine, într−un mod cât se poate de real. Și nu cred că aș exagera dacă aș spune că de o astfel de primire ne−am bucurat noi. Ceva unic și special. O experiență care își pune foarte mult amprenta pe sufletul tău.

         Eu, ce–i drept, îi știam puțin, îi mai văzusem o dată, dar nu le cunoșteam numele, așa că „am purces” în a face cunoștință. Iar pentru a nu face confuzii de nume am realizat ecusoane, pe care unii dintre noi le−au și personalizat.

          Am avut un program prestabilit, dar acesta nu s−a respectat întru totul și cred că acest lucru a făcut ca aceste două zile să fie extrem de minunate.

          Curând, adunarea din jurul mesei a fost întreruptă. Am fost nevoiți să ne despărțim și să formăm echipe pentru a porni la joacă. Da, ne–am jucat. Vrei să știi și tu ce? Am să te las pe tine să ghicești, îți voi da doar câteva indicii: minge (roz, mie nu îmi place rozul), fileu, echipe și te folosești doar de mâini pentru a–l juca. Hai că e ușor, sigur ți–ai dat seama. Da, ai dreptate, este vorba despre volei. Mingea zburda dintr–o parte în cealaltă cu foarte multă energie și foarte veselă, chiar cu un zâmbet foarte larg. Până și ea împărtășea cu noi bucuria pe care o experimentam (avea printat pe ea un „smiley face”).

          Mingea era neobosită, însă noi am început să cedăm rând pe rând, dar nu întru totul. Cei care au fost răpuși de energica minge, s–au retras pentru a face cunoștință cu numerele, culorile, ordinea și disciplina; au mers să joace remi. Datorită regulilor impuse de joc au putut învăța că întotdeauna trebuie să ai răbdare și să știi să–ți aștepți rândul pentru a obține ceea ce îți dorești.

         Am continuat mai apoi ziua în pași de dans, dovadă că încă mai funcționau bateriile noastre. Muzica bună ne–a ajutat să menținem ritmul cadențat al pașilor noștri pe parcursul întregii zile.

         Simt că am nevoie de o pauză. Mi–am luat această pauză pentru a–l ajuta pe Andrei (unul dintre cei 15 camarazi) să meargă și să adape poneii. Exact, căluții aceia mititei și foarte simpatici.

        Nu am stat foarte mult despărțiți pentru că Oana Doroșcan (voluntar) ne–a reunit din nou în efectiv complet, dar de data acesta pentru a realiza un joc de (re)cunoaștere numit „Ceapa”. După ce ni s–au explicat regulile am pornit la joacă. Fiecare participant la acest joc  a fost nevoit să răspundă în secret la patru întrebări („Cum îmi place să mă îmbrac?”, „Ce îmi place să mănânc?”, „Ce îmi place să fac?” și „Ce fel de muzică ascult?”), ca mai apoi toate răspunsurile la aceste întrebări să fie strânse sub forma unui ghem de hârtie și aruncate într–un bol de unde au fost extrase și citite pentru a ne da seama pe cine caracterizează ceea ce scrie pe fiecare „foaie de ceapă”. Din punctul meu de vedere a fost un punct cheie al taberei, pentru că acest joc ne–a ajutat să ne cunoaștem mult mai bine, fapt ce ne–a ajutat să legăm acestă frumoasă relație de prietenie.

          Grupul a rămas în continuare compact pentru că a urmat masa de prânz sau „prânzul în familie” așa cum l–am numit eu. 

În timpul pauzelor dintre activități am încercat să vorbesc cu fiecare dintre tovarășii noștri din tabară în parte, să–i cunosc mai bine și să aflu mult mai multe despre ei. Pot spune că am beneficiat de niște lecții de viață pe care sigur le voi transforma în motivare personală. Îmi răsună și acum în minte cuvintele lui „moș” Valeriu: „Aș vrea să mai fac multe, dar nu mai pot… bucură–te de tinerețe, dar nu–l supăra pe Dumnezeu”.

          Filmul „Mamaia” a reușit să ne ofere o lecție destul de importantă pentru fiecare dintre noi, și anume „curajul”. Fii curajos și înfruntă–ți întotdeauna temerile, pentru că numai așa poți fi un om puternic.

         În timpul filmului a mărșăluit printre noi și „micul prinț” sau „chițăitoarea centrului”, este vorba despre micuțul Matei (cel mai tânar camarad al nostru, de un an și șase luni).

         După film am confecționat împreună un „tablou al gândurilor”, unde fiecare dintre noi a trebuit să–și deseneze mâna pe o foaie colorată și să o personalizeze cu ceea ce gândește. A fost o provocare pentru toți, dar mai ales pentru mine. Am reușit performanța de a termina ultimul. M–am lăsat așteptat.

          Citind câteva dintre gândurile așternute pe mânuțe am simțit nevoia de a fi singur câteva momente, pentru a putea digera cele citite. Sunt convins că în locul meu și tu ai fi spus același lucru și iată de ce: „… Și totuși nu mi–am pierdut speranța. Sunt optimist și am încredere în oameni” spunea același moș Valeriu. Nicu scria următoarele: „Această mânuță, împreună cu cealaltă sper să fie tânără pentru a bucura și a ajuta omenirea. Pace!”, Răzvan–Ștefan așternea pe mânuța lui câteva versuri proprii:

       „Și–am venit acuma iar

       Să fiu alături de voi,

       Să fim cu toții împreună.

       Lăsați griji, lăsați nevoi,

       Haideți să ne simțim bine

       Și să fim din nou copii,

       Veniți alături de mine

       Și fericiți vom fi.”

         Este uimitor cum acești oameni dețin o așa comoară prețioasă în ei pe care o lasă la vedere. Nu pot descrie în cuvinte ceea ce am simțit atunci când am citit aceste „texte”. Nu pot descrie în cuvinte nici ceea ce simt acum când le scriu eu. Cred că și tu empatizezi cu mine acum. 

        Ne regăsim din nou în jurul mesei, dar de data aceasta pentru cină. Cina s–a desfășurat în liniște și nu din cauza oboselii cu siguranță. Ar fi multe de spus și aici, dar am să mă rezum în a preciza că fiecare a conștientizat nevoia de liniște a celuilalt.

        A fost o seară liniștită și senină în ciuda picăturilor de ploaie care căzuseră în cursul după–amezii. Vreau să cred că acele picături de ploaie au fost lacrimile de bucurie ale lui Dumnezeu.

         Stelele parcă dansau și ele în jurul luminătorului nocturn, vrând parcă să imite voia noastră bună dată de dansul și cântecul tradițional românesc din jurul minunatului foc de tabără. Ne–am bucurat împreună de minunata voce a Mariei Zaharia (voluntar), care a reușit să ne „sensibilizeze” timpanele cu frumoasele ei cântece. 

          Dacă te punea cineva să citești pe chipurile noastre nu ar fi fost greu să îți dai seama, pentru că toți exprimam o stare de bucurie. Această bucurie se vedea mai ales pe chipurile lui Andrei și Daniel.

         E târziu în noapte și noi nu prea vrem să ne mai dăm duși de lângă foc, dar o facem și mergem să ne odihnim pentru câteva ore, dar nu înainte de a ne ura „Noapte bună!”.

          După ce ne–am trezit am luat porția de energie din cafeaua și ceaiul gata pregătit pentru noi.

          Ziua a continuat cu o minunată și în același timp o antrenantă „Vânătoare de comori”. În timp ce noi (Cristina Pintilie și Diana–Maria Crețu & Maria Zaharia și Florin Mirea) formam echipele, Ana–Maria Lăbușcă, Diana Pîșlac și Oana Doroșcan (voluntari) încercau să ne amplaseze indiciile pe traseul pe care îl aveam de urmat spre marele premiu. După ce au fost formate echipele și stabilite regulile de funcționare ale lor, vânatoarea a început. Lupta a fost strânsă, au fost momente în care ambele echipe s–au blocat, dar datorită regulilor stabilite la început fiecare a reușit să depășească blocajul și să pornească din nou pe „drumul comorii”. 

          Nu a existat doar o echipă învingătoare, ci ambele echipe au câștigat. Chiar dacă membrii unei singure echipe au depistat comoara, ei au ales să împartă premiul și cu ceilalți. La sfârșitul vânătorii fiecare dintre noi a fost premiat cu câte o medalie, simbol al noii prietenii pe care am legat–o între ASCOR Iaşi & EMMAUS Popeşti.

           Mergând pe firul roşu al activităţilor, a urmat sesiunea de Concluzii (Feedback), unde fiecare a avut ocazia să îşi exprime gândurile cu privire la cele petrecute în cele două zile de activitate. Ne–am folosit de o coală mare de hârtie pentru ca fiecare să–şi noteze propriile impresii. Trebuie să menţionez că marea majoritate a feedback–urilor au fost pozitive.

          Masa de prânz a fost năpădită de foarte multe emoţii, o parte dintre noi au mai avut câte ceva de adăugat la cele petrecute. Cristina Pintilie (voluntar) mărturisea următoarele: „când au început să ne spună gândurile lor, ochii mei înlăcrimați spuneau totul…”. A fost momentul despărţirii şi a fost destul de greu. Momentul de care toți eram conștienți, dar parcă nimeni nu voia să–l conștientizeze și să–l accepte. 

Cu multă tristețe din partea ambelor tabere, am pornit spre drumul către Iași, dar cu o dorință imensă de a reveni cât mai curând.

         A fost o tabără minunată, am muncit foarte mult fiecare dintre noi pentru a pune pe picioare acest obiectiv al nostru. Am reușit să formăm o echipă minunată și să ne mobilizăm foarte bine.          Fiecare membru al echipei a știut exact ceea ce are de făcut și și–a îndeplinit cu foarte mult simț de răspundere sarcinile.

       Așteptarea a fost foarte grea, dar a meritat cu vârf și îndesat. Nu pot să spun decât că mă bucur enorm pentru ceea ce am reușit să realizăm în aceste două zile.

          Această tabără a fost momentul nostru de liniște, pauza noastră de la rutina zilnică, „o tabără plină de folos unde icoana din sufletul fiecăruia dintre noi a adus liniște și bucurie.                   Tabăra a adus un timp de har și aminiri unice pentru fiecare” spunea Maria Zaharia, în același timp și o „provocare destul de mare pentru noi, voluntarii” după cum spunea și Diana Pîșlac. Ca să întărească și mai mult cele spuse mai sus, Oana Doroșcan menționa că acestă tabără a fost „o experiență inedită”.

              Pentru mine acestă tabără a fost locul în care m–am putut cunoaște mult mai bine pe mine însumi, locul în care am descoperit multe comori vii care s–au lăsat prădate, locul în care oamenii sunt gata să sară să te ajute cu orice ai nevoie, locul în care m–am simțit ca într–o mare familie. Nu am suficiente cuvinte să mai descriu ce–a reprezentat pentru mine această tabără.

           Voluntari: Mirea Florin, Doroșcan Oana, Crețu Diana–Maria, Pintilie Cristina, Pîșlac Diana, Lăbușcă Ana–Maria, Zaharia Maria, Iacob Niculina Alexandra.

 

Florin Mirea, coordonator al proiectului.