Când m-am hotărât să merg în pedestru (în jur de 150 de km pe jos), am fost întrebată care e sensul acestuia, nu am știut să răspund, știam doar că are un sens. Simțeam adânc că are un sens. Pe drum, am descoperit că el are un sens personal pentru fiecare dintre noi și un sens mai mare, pe care l-am împlinit împreună. În prima zi, am pornit pe ploaie, mi-am pus întrebări și am încercat să înțeleg. Ușor-ușor am observat: am pornit curați la drum și noroiul ne-a murdărit, pe unii mai mult, pe alții mai puțin, dar nimeni nu a rămas curat. În mintea mea s-a făcut o asociere: noroiul este păcatul, și a răsunat în mine „nu este om care sa fie viu și să nu greșească”. Dacă e așa, dacă totul are o semnificație adâncă, ce e cu bagajul? Ce poate reprezenta? Am observat că atunci când împarți cu celălalt, se mai ușurează, dar rămâi fără greutatea lui doar când intri în Biserică, doar acolo îl lepezi total. Ce ar putea însemna asta? Și am auzit: „toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”, atunci am înțeles. Bagajul, povara pe care o ducem cu noi, e tocmai asta, grija lumească pe care deși câteodată o împărtășim cu oamenii și se mai ușurează, doar când venim la Biserică scăpăm de ea. În prima zi a fost ploaie. Destul de ușor de străbătut drumul, toți cu voință și putere, frumoși și deciși să mergem până pe Ceahlău.

„Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.”

Încă nu mă simțeam în largul meu, încă nu mă simțeam parte din grup, toți erau buni, dar eu încă nu știam că pot fi parte integrantă din el. În a doua zi am fost la Sfânta Liturghie și am pornit la drum, data asta ploaia nu mai era, venise soarele, un soare care ne-a ars aproape pe toți. Nu aveai cum să nu observi că nu ești singur în asta, nu aveai cum să nu-ți fie milă de aproapele. Am început să mă simt de-a lor dar încă mă mai ținea ceva pe loc, însă când am ajuns seara la Buznea și am auzit clopotele, ceva înăuntrul meu spunea: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.”, atunci am înțeles că aveam nevoie de spovedanie curată și aveam nevoie să mă împărtășesc cât mai curând. A treia zi m-am spovedit și m-am împărtășit. În a treia zi m-am simțit parte din grup și am simțit că suntem cu toții o familie mai mare. După Sfânta Împărtășanie, m-am simțit ca în prima zi, plină de zel și dorință să ajung la capăt. Trecând prin sate, am deslușit și sensul acestui pelerinaj: sensul personal era clar, doream să mă apropii de Dumnezeu și să înțeleg, sensul mai mare? Noi îl mărturiseam pe Dumnezeu oamenilor care ne vedeau, iar cei din parohii ni-L mărturiseau pe Dumnezeu nouă. Au fost sacrificii mari, am fost puși la masă, am fost primiți cu bucurie, ni s-au spălat hainele. Când o fată și-a pierdut încălțările, o doamnă s-a descălțat și i-a dăruit încălțările ei. Fapta a fost făcută simplu, ca un lucru firesc.

Despre duhovnici și ucenici

Când am început să am gânduri despre faptul că sacrificiul nostru nu e atât de mare ca sacrificiul Sfinților Nemțeni pe urmele cărora călcăm, am auzit evanghelia care mi-a răspuns: Chiar dacă cei din ceasul al XI-lea nu au muncit cât cei din ceasul întâi, plata lor a fost egală, pentru că Dumnezeul nostru este Bun și Darnic, cu o mare iubire de oameni și sigur ne va socoti drept și cu dărnicie răsplata fiecăruia. Aici am învățat că dacă asculți și mergi în urma păstorului tău, drumul este mai ușor, după cum spunea Sfântul Paisie Velicicovski, păstorul răspunde în fața lui Dumnezeu și te ajută doar atunci când te duci la el, îi mărturisești problema și urmezi sfatul primit. Am simțit ajutorul părinților care ne-au însoțit și grija lor pentru „turmă” tot pelerinajul. Câteodată doream pauze mai lungi, dar părinții știau că trebuie doar să ne odihnim, nu să ne moleșim. Deși părea dur, la final am înțeles că pentru a ajunge la capăt au fost necesare sacrificii. Am simțit iubirea, dar și autoritatea lor ca pe un acoperământ binefăcător. Am mai lămurit și că, dacă cel cu care te însoțești se oprește, nu rămâi mult cu el, ca nu cumva să vă pierdeți amândoi, o iei înainte și te rogi Domnului să îi dea putere să te ajungă. Nu vă închipuiți că totul a fost rugăciune și tăcere; au fost și râsete, și vorbe, dar s-au împletit frumos cu rugăciunea. Totul în viață se împletește frumos cu rugăciunea. Când am ajuns pe Ceahlău am văzut că toată osteneala a meritat. Am plâns împreună, am râs împreună, am mâncat și am dormit împreună, 200 de oameni care au fost o echipă iar nu un grup. Aș putea vorbi și despre oamenii frumoși pe care i-am întâlnit și despre locurile frumoase pe care le-am văzut, și despre Sfinții cu chipuri blânde și senine din și de pe Biserici, dar mai bine vino și descoperă singur. Hai să ne întâlnim anul viitor în pedestru. La orice întrebare îți dă răspuns Dumnezeu, trebuie doar să ai curaj să o adresezi. Mai multe poze veți vedea pe Pelerinajul pedestru „Pe urmele Sfinților Nemțeni”. Îmi pare rău că nu pot să vă transmit prin poze toate emoțiile din timpul acestui pelerinaj. Dar puneți întrebări, așteptați răspunsuri și ele vor veni iar cel mai important, căutați sens în tot ceea ce faceți. Lucrurile cu sens înalță sufletul mai sus de vârful Toaca, îl duc la cer. Elena Strahotin, voluntar ASCOR Iași și studentă la Facultatea de Biologie