În Săptămâna Luminată cerul se coboară pe pământ, iar harul lui Dumnezeu revarsă în toate lumină și pace. Această săptămână poate reprezenta atât un sfârșit, cât și un nou început al pelerinajului pe care Hristos l-a avut pe pământ, în calitate de trimis al Tatălui Ceresc.

În lumea aceasta se spune că suntem pelerini și cu toții am experimentat această ipostază a pelerinului care este, în primul rând, interioară, duhovnicească. Pelerinii sunt cei care răspund unei chemări însă, în același timp, sunt atât misionari, cât și trimiși. Chiar dacă nu înțelegem întotdeauna chemarea sau scopul trimiterii, ne putem da seama că, mai presus de orice, Hristos Domnul ne cheamă spre El.

Când ne dorim să mergem într-un pelerinaj sau la biserică e un semn sigur că Hristos Cel Înviat a pus degetul pe inima noastră și ne-a chemat spre El. Hristos însuși a fost trimis ca pelerin în această lume marcată de păcat și de moarte pentru a ne arăta Calea spre viața veșnică prin Înviere.

Acest statut al pelerinului l-am trăit împreună cu alți 33 de studenți ascoreni pe parcursul a cinci zile pe meleagurile vecinilor sârbi.

La 900 de kilometri de Iași, dincolo de Dunăre, la Mănăstirea Vitovnița, timpul stă în loc... În Ortodoxie nu există timp, deoarece încă de acum putem trăi veșnicia lui Dumnezeu. Acest lucru l-am simțit mai ales când am mers la mormântul Starețului Tadei, care se află la această mănăstire. Având în minte cuvintele Starețului: „Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”, ne-am îndreptat privirile spre chipul luminos al acestuia de pe piatra mormântului și parcă toate întrebările și frământările au dispărut, împărtășindu-ne cu prezența nevăzută a acestui stareț sfânt. Se simte că aceste cuvinte vin dintr-o profundă trăire a vieții duhovnicești, vin de la un „maestru” al „războiului nevăzut”.

Pelerinajul ca mijloc de cunoaștere

De multe ori auzim vorbindu-se despre „războiul nevăzut”, care reprezintă lupta duhovnicească cu gândurile rele, din care izvorăsc păcate și patimi văzute. Privind spre zidurile care apără Mănăstirea Manasija de mai bine de 600 de ani și ascultând prezentarea fratelui Rasko, gândul ne-a purtat la faptul că, așa cum Mănăstirea este înconjurată de 11 turnuri masive de apărare, la fel și noi trebuie să ne întărim întru virtute pentru a rezista în fața ispitelor și pentru a face binele. Sufletul nostru este asemenea acestei cetăți care... nu poate fi cucerită decât din interior, prin alegerea păcatului, a trădării în mod egoist - Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Matei 8,35).

Fratele Rasko ne-a povestit despre mănăstirile din Serbia. Acesta cu tristețe ne-a spus că cei care aleg să ducă o viață monahală este în scădere, iar cea mai mare obște sârbească adună 12 monahi. Oare acest lucru a fost cauzat de faptul că nu mai avem pelerini adevărați? Călugării și pustnicii sunt mari pelerini, dar pentru ei călătoria este interioară, în primul rând. Ei nu se mulțumesc cu lumea aceasta și caută ceva ce nu este pământesc. Ei caută slava care este de la Dumnezeu, iar nu de la oameni... iar această slavă este căutată și de pelerini în inimile lor.

Spre finalul primei zile am ajuns la Crna Reka, unde părintele Petru ne-a așteptat cu multă dragoste, iar gândurile noastre cu privire la declinul vieții monahale s-au spulberat când am simțit dragostea acestui părinte și minunile care au loc în această vatră a isihaștilor.

Părintele ne-a povestit cum un grup de monahi de la această mănăstire s-a întâlnit cu Sfântul Porfirie la Kavsokalivia în Muntele Athos și cum părintele, deși era orb și nu a fost niciodată în Serbia, a început să le descrie sârbilor cum este Mănăstirea lor, cum a intrat în prima biserică săpată în stâncă și cum vede o lumină foarte puternică deasupra Moaștelor Sfântului Petru din biserică, care leagă cerul cu pământul. Minunile acestea ne întăresc credința că suntem pe drumul cel bun și că Sfinții ne sunt prieteni cu domiciliul în ceruri, care ne sprijină neîncetat prin rugăciunile lor.

Misiunea Sfinților sârbi

La majoritatea mănăstirilor sârbești pe care le-am vizitat am auzit pomenindu-se de Dinastia Nemanici. Este cunoscut faptul că această familie a dat mulți conducători bravi poporului sârb, și care spre finele vieții lor au fost tunși în monahism și au devenit sfinți.

Din această familie face parte și Sfântul Sava al Serbiei. Acest prinț a fost pregătit să fie un conducător lumesc, politic al sârbilor... însă, fugind în Muntele Athos, a ales să fie un conducător duhovnicesc, care a influențat și influențează sufletul și cugetul poporului sârb. Fiecare popor odrăslește Sfinți de care el însuși are nevoie și pe care Dumnezeu îi trimite și îi descoperă pentru a răspunde anumitor nevoi ale oamenilor sau pentru a le binecuvânta nevoințele.

Din păcate, nu ne-am putut închina la moaștele acestui sfânt. Acestea au fost arse cu mult timp înainte de către turci. Însă, imaginați-vă că în locul în care acum 500 de ani erau arse moaștele Sfântului Sava al Serbiei, acum, din cenușa sfintelor sale moaște, se ridică una dintre cele mai frumoase catedrale ale Ortodoxiei. La vederea acestei catedrale, inima îți stă în loc, totul este lumină pentru ochi și pentru suflet. Am regăsit cu bucurie chipul Sfintei Parascheva lucrat în mozaic și am aflat că, în curând, pe peretele din dreapta al naosului va fi reprezentat și chipul părintelui Cleopa Ilie, sfinți pentru care poporul sârb are mare evlavie.

Starețul Tadei de la Vitovnița, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Petru de la Crna Reka, Sfinții Ștefanieni: Simeon, Sava, Anastasia, Simon sunt doar o parte dintre sfinții alături de care am petrecut săptămâna luminată. Pe meleagurile Serbiei am simțit că pelerinajul este o înnoire, o înaintare în cele duhovnicești, un timp câștigat.

În catedralele și în mănăstirile sârbești a răsunat troparul Învierii, Hristos a înviat, în limba română și toată lumea a recunoscut despre ce cântare este vorba, pentru că în Ortodoxie se vorbește aceeași limbă, o limbă a bucuriei și a învierii noastre. O limbă de trezire a conștiinței. Doamne, ajută-ne să răspundem din tot sufletul, cu bucurie și convingere: Adevărat în înviat!

Iustinian, voluntar ASCOR Iași