Pelerinajele și excursiile aduc culoare în viața noastră, deschid noi orizonturi, aduc povețe și măsura de  pelerin. Când călătorești cu Dumnezeu alături de oameni dragi, totul pare mai vesel, mai luminos, mai tainic, pare mai cu sens.

Astfel, o parte din echipa de conducere a asociației a pornit într-un mic pelerinaj de trei zile, în intervalul 23-25 octombrie, pe urmele marilor domnitori și ctitori de biserici.

Trei zile au trecut ca o adiere de vânt. Câteva haine groase, rugăciunea inimii, oamenii potriviți și  curajul este tot ce trebuie ca să simți această adiere.

Am luat parte la întreaga creație a lui Dumnezeu, la priveliștile sculptate în cele mai vii culori, la zestrea toamnei, la gingășia și delicatețea animalelor, la construcțiile și roadele ortodoxiei câștigate și muncite sute de ani de sângele și sudoarea strămoșilor noștri, de domnitori mai mari care nu s-au gândit să lase doar o moștenire istorică, ci și una spirituală. Ce oameni! Le suntem recunoscători!

Locurile și drumurile gonite de  Sf. Neagoe Basarab, reînvie cu fiecare pelerin care-i calcă pe urme. Pentru aceste locuri sfinte românești nu ai nevoie de cuvinte, ci ai nevoie să simți exact ce spunea Vasile Pârvan: „sunt creștin pentru că sunt român, sunt român pentru că sunt creștin”, mărturisind astfel că ești un tânăr pelerin creștin ortodox.

Toate locurile de o însemnătate pentru noi românii au adus un rost în ieșirea noastră. Astfel de ieșiri au un sens. Gândul îmi zboară din nou pe frumoasa vale a Oltului, la frumoasa mănăstire Cozia, la Sf. Filofteia, la Transfăgărășanul cioplit de mii de suflete jertfelnice, la Biserica Nicolae Domnesc, la valoarea pe care o dau poporului nostru, la frumoasa și medievala cetate a Sighișoarei, la salina Praid, la animalele blânde din Grădina Zoologică Târgu Mureș.

Toamna ne-a lăsat să colindăm Transilvania și Muntenia în tihnă, ne-a lăsat să colindăm pe un drum al prieteniei, al credinței, al sfinților, al istoriei.

Am simțit lucrarea lui Hristos în orice moment, fiecare loc vizitat și fiecare om întâlnit a fost o binecuvântare, fiecare a adus câte ceva ziditor în sufletele noastre, a adus câte un pic de „vreau ca Dumnezeu să lucreze și în mine, în viața mea”.

L-am întâlnit pe părintele Teofil Pârâian, un exemplu viu al trăirii sincere, unde nu este nevoie să vezi, ci este nevoie să simți, să simți duhul blândeții, să simți un pelerinaj. Vrei să te liniștești, ascultă sunetul izvorului, ascultă sunetului Oltului, miroase și simte frunza de sub picioarele tale, ieși una, două, trei zile prin frumoasa noastră țară.

Dintre cele mai dragi și odihnitoare locuri de vizitat, pentru mine, a rămas Biserica. Așa se întâmplă de obicei, ceea ce am trăit și la Mănăstirea Cozia. În forfota orașului Vâlcea, mănăstirea Cozia aduce liniște și „restaurare sufletească”. Am certitudinea că așa s-a simțit de la Mircea cel Bătrân până acum. Monumentul istoric, de mare valoare, care dăinuie din timpul marelui ctitor, se identifică excelent cu stilul sârbesc. Tot ce am vizitat a prins forma amintirii în suflet.

Pelerinajele și excursiile cu folos duhovnicesc sunt unguent pentru sufletul aflat în căutarea a ceva mai înalt, printre vremurile tulburi, mai ales când Dumnezeu presară și puțin haz, încercare, nădejde, credință, răbdare, mai exact, presară sens în viața ta. Dumnezeu a lăsat ca frumoasa Românie să fie străbătută de Ortodoxia vie, pentru ca noi să străbatem raiul pe Pământ.

Slavă Ție, Doamne!

(Mătrescu Florentina)