De la mijlocul lui martie a trebuit să învăţăm cum să aducem în prezent comuniunea de care ne-am împărtăşit pe perioada şederii la Putna şi să punem iar un început bun. Lucrurile au luat altă turnură, fiindcă înaintea locului pe care îl numeam Acasă s-a făcut o frângere de identităţi. Am devenit rând pe rând o cifră, un biet numeral ordinal care-şi aştepta cuminte, dar trist, rândul ca să treacă dincolo de uşi, să-şi adune gândurile, să mulţumească şi apoi să zică bun rămas!, căci ele s-au închis în urma noastră. Ploua în ropote şi era zi de vineri. Iaşi, martie, 13. Nu eram mai presus ca să fim scutiţi de sunetul panicii de pe străzi, de sentimentul pustiirii şi de amarul din inimi. Ai noştri ne voiau lângă dânşii, fiind cuprinşi de aceeaşi incertitudine şi, pe bună dreptate, nimic nu ar fi putut învinge frica de necunoscut decât numai unitatea dintre noi. Atât că, Izvorul care o alimenta era cel lovit din răsputeri de peste tot... de noi, oameni cu răni. 

     Pe parcurs, fiindcă adesea conştientizăm târziu ceea ce e necesar, a venit şi întrebarea: oare credeam în El cu toată fiinţa? Răspunsul e departe de a fi cel sigur, cuvenit. Ştiam doar ca şi acum că, Singurul care susţine viaţa nu ne-ar fi lăsat la voia întâmplării mai ales în suferinţă. Prezenţa Sa e una constantă şi ajutorul Său e dincolo de orice cifră; efortul nostru nestatornic face ca mereu să fim vlăguiţi, îngrijoraţi şi lipsiţi de orice virtute. De avânt. Prin urmare, soluţia era că liantul cu Cerul să fie recuperat cu orice preţ şi prin alte mijloace care să vindece. Într-o aşteptare continuă de fapt şi în tăcere, ne-am pus cumva nădejdea mai presus de noi. Am înţeles cum poţi rămâne acelaşi, prezent pentru toţi chiar şi de la distanţă. Dintr-o izolare nedorită, dar binecuvântată de gândul bun, cumpătat şi întărit de răbdare. Niciunii, nici alţii nu ne-am fi ridicat fie şi pentru o clipă dacă voia nu ar fi fost a Lui. Martori iar la minunea Învierii, nu am putut să nu ne tragem singuri de mânecă şi să rămânem reci la faptul că natura şi tot suflul ei era deja în plină sărbătoare. De la amurg şi până la răsărit, din Țara lui Solomon şi până în oraşul nostru, cântarea Paștile Domnului, Paștile! a umplut, cu adevărat, văzduhul. Cine se mai consideră singur când simte duioşia făpturii întregi şi-şi aduce aminte de tot darul primit până mai înainte? Rămânem pe poziţie, deşi fremătam. Nu punem la îndoială că mai e puţin şi ne vom regăsi unii cu alţii cu fiecare bătaie sinceră de inimă.