Ce se întâmplă când ajungi în rai

Pentru toți cei care sunt acolo, au ajuns, sau își doresc să ajungă,

*

Ce se întâmplă când ajungi în rai

 

În prima noapte la Oașa, la priveghere, am plâns de bucurie că m-a ținut Dumnezeu în viață până atunci. Când am intrat în biserică, m-a dezghețat căldura și am simțit un miros specific, cine a fost, știe. Privegherea a ținut în jur de 8 ore în beznă totală. Cântările psaltice mă pătrundeau și simțeam că mă învăluie cu totul. La strane, băieții cântau împreună cu îngerii și simțeam cum toată biserica e într-un duh. Simțeam cum toți suntem frați și surori. Nu exista nicio distanță între mine și tine, eu eram întru tine și tu întru mine.

Ascultările însemnau timp de lucru împreună cu frații. De pe la 8.30 până la 13, fie ajutam la bucătărie, fie făceam curățenie la arhondaric, fie lucram în grădină. Inima mea a rămas la cea din urmă. Să simți pământul umed, rece în palme, să stai aplecat cu soarele deasupra ta, să adie un vânticel dinspre lac, care să te răcorească și să rostești neîncetat împreună cu ceilalți "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!" a însemnat bucuria deplină pentru mine.  Îmi amintesc că mă gândeam în timpul lucrului că e normal să te rogi Stăpânului tău atât. Având putere atât de mare, știindu-le pe toate și fiind în control de toate, cum să nu vrei să te rogi neîncetat Lui? Și venea rugăciunea aia atât de natural, ieșea singură pe gură și îți făcea inima foarte caldă, legată de Dumnezeu.

Atracția principală pentru turiști era, din câte am văzut, lacul.  Am petrecut mult timp acolo, așezată pe iarbă, la soare și la umbra unui brad, când  îmi era cald. La oraș se aude întotdeauna zgomot, fie de la vecini, fie de pe stradă. La lac tot ce se auzea era zumzetul insectelor și vântul care adia printre brazi. 

Dacă ai fost la Oașa, fără doar și poate ți-a rămas cerul zugrăvit în memorie. Ridici capul spre Dumnezeu și poți doar să rămâi tăcut și uimit de cât de multe stele se împrăștie deasupra ta. Privești, privești și tot privești și parcă ai mai privi, dar amețești și ți-e frică să nu cazi jos de atâta splendoare. 

Pr. Pantelimon a spus într-o sinaxă, "există viață creștinească numai în comunitate". Eu acolo am trăit-o conștient pentru prima dată. Când în lume m-am simțit goală sufletește, în pustietatea muntelui m-am regăsit, L-am găsit pe Dumnezeu, care m-a umplut de dulceața Lui.

Mulți dintre cei pe care i-am întrebat mi-au zis că s-au rugat Maicii Domnului să îi ajute să ajungă de Adormirea Ei la Oașa, fiecare având diverse motive pentru care nu ar fi fost posibil. Eu nu găseam transport, altcineva nu putea din cauza părinților și tot așa. Aveam liniște, știam cu toții că prezența noastră acolo era voia Lui.

Dumnezeu lucrează prin oameni. Am venit la mănăstire cu multe întrebări și singura întrebare cu care am plecat a fost "De ce plec?". I-am înțeles pe Adam și Eva cum s-au simțit când au părăsit raiul. Tot ce îmi doream era să mă întorc. La frați, la lac, la Oașa. M-am întors acasă, mi-am confirmat locul la facultate și am plecat din nou. Într-o săptămână am fost înapoi.

Așa am ajuns eu să cunosc raiul.

 

(Parascheva Căpățînă)