În seara zilei de 21 februarie 2019, a avut loc prima conferință organizată de ASCOR Iași în acest semestru universitar. Conferința l-a avut ca invitat special pe Diac. Lect. Dr. Adrian Sorin Mihalache, care ne-a introdus în arealul cunoașterii umane, tema intitulându-se „Invitații la perplexitate”.

Încă din antichitate omul s-a preocupat de cele din jurul său. A privit mișcarea astrelor, lumina lunii și ale stelelor care se reflectau în apa lacului, a privit natura și toate erau „bune foarte”, omul rămânând mut în uimirea sa față de perfecțiunea legității imanente fiecărui organism viu, fiecărei mișcări vii, toate acestea ridicând mari semne de întrebare și făcându-l pe om să-și dea seama cât de insignifiant este în cadrul acestui enorm univers. Recent descoperită – Galaxia SPT 0165 – Hulbert uimește prin distanța sa de neimaginat care este de 13 miliarde de ani lumină, de la momentul în care lumina ei a fost răspândită în univers. Aceasta lumină ne duce cu gândul la faptul ca universul ni se descoperă în mod treptat.

Dar ce-l ridică pe om deasupra tuturor acestor lucruri? Omul are notorietate în măsura în care descoperă faptul că el însuși devine conștiința acestei lumi mute, în momentul în care o cuprinde în sine. Această putere a gândirii care „se gândește pe sine” prevalează asupra tuturor celorlalți factori ce percutează asupra omului. Tocmai aici începe doxologia, din aceasta uimire perpetuă față de cele din jurul nostru. Tot de aici începe și cunoașterea care a evoluat de la generație la generație.

Putem observa că numărul oamenilor de știință din ultimele decenii a crescut într-un mod vertiginos. Dar, cu toate acestea, la ora actuală părintele profesor ne-a descoperit faptul că „știința a epuizat doar 5% din tot ce se poate cunoaște”. Este uimitor câtă știință, câtă raționalitate a sădit Creatorul în lumea aceasta. Dumnezeu ne dă capacitatea de a descoperi toate aceste minunate lucruri, însă înglobarea lor în tehnică nu are întotdeauna rezultatul scontat. Aici am putea aminti cazul celebrului Nobel care, descoperind dinamita, a încercat să facă un bine umanității. Însă, fiind întrebuințată grești descoperirea sa, dinamita a servit ca muniție de bază în timpul marilor conflagrații mondiale. La fel „din materia lumii putem produce bombe sau putem construi brutării pentru pâinea săracilor” a menționat părintele în cadrul conferinței. De ce se întâmplă acest lucru? Putem afla tot de la părintele conferențiar. Omul nu mai are timp să contemple cele din jurul său, se refugiază mult prea mult în frontul preocupărilor mundane, lipsit de orice control, neavând timp să conștientizeze demnitatea sa de ființă plăsmuită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dacă am sta mai des să reflectăm la sensul vieții am putea obține mult mai multe decât ne-am putea imagina. Pe lângă creșterea longevității care este demonstrată științific, putem jalona un sens care să ne confirme cu adevărat demnitatea noastră de ființe umane, create după chipul și asemănare lui Dumnezeu. În acest context găsim potrivită afirmația lui Etienne Gilson, care susține că Dumnezeu ne-a creat pentru a participa alături de El la gloria Lui, de-a ne bucura alături de El. Deci nu pentru El, ci „pentru noi își caută Dumnezeu gloria, nu pentru a o dobândi căci o are, căci dinainte este perfectă, ci pentru a ne-o împărtăși”. În astfel de transmutări ontologice am putea conștientiza că trăim într-un „paradis” după cu spune Dostoievski – „Pământul este numai un rai, numai că noi nu vrem să știm, căci dacă am vrea să știm, chiar mâine s-ar întinde raiul peste toți”. Zidul interpus între noi și o astfel de viziune este modul în care gândim.

„Declicul” se produce în momentul în care iubim cu adevărat și dezinteresat pe aproapele nostru, în momentul în care (re)descoperim adevărul de credință și în momentul în care descoperim că nenorocirile exterioare nu ne vor putea răpi niciodată bunurile lăuntrice, spirituale. Putem învăța de la întreaga creație câte ceva. Creația, indiferent de „vremea” pe care o traversează, rămâne statornică în logosul ei. La fel ar trebui să fim și noi. Ar trebui să ne facem din aceste legități exterioare, legi interioare. Omul este și rămâne o taină, iar acest statut îi estre conferit atât de modul în care este creat – după chipul și asemănarea lui Dumnezeu –cât și din faptul că omul se sustrage oricărei cuprinderi teoretice exhaustive. Pliat pe această viziune de ansamblu putem aminti puterea inimaginabilă a gândirii, care are puterea de materializa, de-a transforma în faptă.

Dincolo de toate aceste frământări ale vieții, avem datoria de a rezona în mod necontenit cu cele din exterior pe care, sub lumina Învierii lui Hristos, le interiorizăm spre zidire sufletească.

(Iulian Tomeac, voluntar ASCOR Iași)