Ianuarie se retrage încet, lăsând în urmă o liniște cețoasă, care vine după efort, dar și o încordare care încă nu s-a risipit. Calendarul de pe birou și-a pierdut deja mirosul de tipar nou. Filele au fost întoarse cu nerăbdare, în căutarea acelei zile de „după”, deși ea pare încă departe. Este acel interval „suspendat”, un soi de sâmbătă a sufletului, în care te simți prins între o iarnă care refuză să plece și promisiunea unei primăveri care pare să fi uitat drumul de întoarcere.
Pe holurile facultăților, în amfiteatre și nu numai, sesiunea este în plină desfășurare. O adevărată încercare de rezistență. Se adună nopți albe, cursuri tocite de sublinieri și poate, cel mai greu de dus, o îndepărtare temporară de noi înșine și de cei dragi. Chiar dacă primele note încep să apară timid pe platforme, presiunea următoarelor examene menține ritmul alert. Totuși, printre cursuri și cafele, devine limpede că lecția esențială nu este doar academică, este despre răbdare și perseverență. Rugăciunea rostită în tăcere, în mijlocul amfiteatrului plin, nu înlocuiește studiul temeinic, însă îl desăvârșește, fiind o legătură discretă, dar solidă, cu Dumnezeu, care ne luminează să ne împlinim efortul.
Tocmai în acest mijloc de sesiune, ziua de 24 ianuarie aduce și un alt tip de reflecție: cea a unității. Privind spre anul 1859, înțelegem că Unirea Principatelor n-a fost doar un act politic. A fost un gest de maturitate colectivă, un triumf al voinței asupra izolării. Acea „Mică Unire”, cum o mai numim cu duioșie, a fost, de fapt, temelia statului modern, momentul istoric în care Moldova și Țara Românească au ales să devină o singură inimă sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.
Înaintașii noștri au înțeles că o țară, asemenea unui suflet, nu se poate întregi în singurătate. Sub binecuvântarea Mitropolitului Sofronie Miclescu, unirea a fost trăită nu doar ca o decizie administrativă, ci ca un legământ sacru. Oamenii nu s-au unit doar prin semnături, ci printr-o tresărire de demnitate care a dărâmat zidurile dintre „eu” și „voi” pentru a zidi un „noi” asumat, știind că nimic durabil nu se clădește fără Dumnezeu, Cel care unește inimile într-un singur gând. Astfel, ziua de 24 ianuarie rămâne o lecție vie despre cum solidaritatea și credința pot muta hotarele istoriei, transformând două principate mici într-o forță capabilă să privească spre viitor.
Există o legătură profundă între acest moment istoric și parcursul nostru interior, chiar și acum, în plină sesiune. După fiecare etapă a devenirii noastre suntem chemați la o dublă unire. Mai întâi, cu noi înșine, cu defectele și calitățile noastre, ca un tot întreg. Cu acel „eu” de dinainte de efort și cu cel care iese din sala de examen, poate mai obosit, poate mai bucuros sau mai „șifonat”, dar mai conștient. Este o împăcare necesară, fără de care nu putem merge mai departe.
Apoi, unirea cu ceilalți. Reîntoarcerea către oameni, prieteni și comunitate, către familia de care ne îndepărtăm câteodată. Bucuria unei reușite nu are gust deplin dacă nu e împărtășită, iar teama de eșec apasă mai puțin când nu e purtată de unul singur. „Unirea se construiește zi de zi”, prin acceptarea faptului că suntem parte dintr-un întreg, sub același cer care, încet, încet, începe să se lumineze.
Să purtăm cu demnitate moștenirea celor care, acum mai bine de un secol și jumătate, au ales să creadă în lumină și să lumineze atunci când în jur întunericul era dominant. Suntem chemați să fim, la rândul nostru, oameni ai unității: întâi în noi înșine, apoi între noi, căci: „...acolo unde este unire, Dumnezeu a poruncit binecuvântare și viață până în veac!”
Raluca Ciobanu, voluntar ASCOR Iași
