În seara de 26 noiembrie, în metocul maicilor, s-a desfășurat cea de-a doua întâlnire din cadrul seriei dialogurilor studențești, intitulată “Născut din nou”. După obișnuitul Paraclis al Maicii Domnului, care ne-a scos, pe neobservate, din tumultul zilei ce se încheia, ne-am adunat cu toții la un loc, primindu-l nerăbdători în mijlocul nostru pe preotul paroh de la parohia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului,  Daniel Isai.

Urmărit de privirile noastre dornice de a afla răspuns la întrebări și gânduri ascunse, părintele a deschis Vechiul Testament pe care-l ținea pe brațe și a găsit de cuviință că, pentru a ne vorbi despre Nașterea Domnului și întruparea Lui, trebuie să facem legătură cu profețiile făcute cu mult înainte, profeții care ne demonstrează că Domnul a rânduit toate câte sunt pe pământ și că într-atât a iubit El lumea, că l-a trimis pe unicul său Fiu să se jertfească pentru păcatele noastre.

Discuția ce a urmat a avut drept punct de reper întrebarea: „întruparea Mântuitorului Hristos poate să devină, pentru noi, un izvor de bucurie?” Întrebare ce a generat multe alte întrebări, căci, dacă pentru ucenicii lui Hristos, care au trăit împreună cu el bucuria Învierii, au cunoscut Bucuria de a fi cu El, de a-L asculta și de a-L urma, atunci cum putem să ne bucurăm noi, oamenii, de omniprezența Domnului nostru Iisus Hristos, când suntem expuși unor altfel de modele, unei altfel de realități?

În zilele noastre, simpla conștientizare a faptului că Dumnezeu a luat pe umerii lui întreaga povară a păcatului lumesc și a înviat (și nu a făcut-o doar ca pe un act juridic, ci din iubire), dăruindu-ne nouă șansa de a ne mântui, nu este de ajuns uneori. Omul rătăcește în căutarea bucuriei pierdute, în căutarea căii de unire cu Hristos. Un bun exercițiu este Rugăciunea, care permanentizează această întalnire cu Divinitatea. Practicarea rugăciunii neîncetate (cea a minții coborâte în inimă) este, vorba părintelui, un act asumat interior, conștientizat și cea mai intimă taină, menită să ne vindece pe interior. Căci El spune: „Cel care voiește să vină după mine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze mie”. Iisus Hristos face apel la libertatea noastră, iar nouă ne rămâne doar să conștientizăm importanța unirii cu Hristos, căci, cum spune Scriptura, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.

Părintele Daniel a mai făcut apel și la vorbele părintelui Stăniloae: „noi, oamernii, prin viața noastră tumultoasă, plină de griji, trăim la nivelul epidermei”, îndemnându-ne apoi să abandnăm modul superficial de viață, căutând un dialog al adâncurilor cu Dumnezeu, specific vieții noastre ortodoxe.

După gândurile de folos sufletului pe care ni le-a împărtășit părintele, a urmat o serie de întrebări precum: „ce este suferința?” „Cum să ne bucurăm atunci când suferim”, „este suferința singura cale de unire cu Hristos?” „Cum ne rugăm cu inima, făcând abstracție de celelalte gânduri ale vieții cotidiene?”

Părintele ne-a răspuns că suferința nu este o carte de vizită a creștinului autentic, este curajul de a ne purta crucea cu demnitate, bucurându-ne de povara ei, iubindu-i pe oameni si mărturisindu-l pe Hristos. Căci credința este molipsitoare, este bucurie, este asumarea propriei jertfiri în speranța mântuirii.

(Andreea Bibica)