Timpul? Trece și nu mai poate fi întors. Fiecare timp are oportunitățile lui pe care le folosim sau pe care le ratăm. Timpul poate fi folosit pentru a ne transfigura sau pentru a ne desfigura. Putem să învățăm, să creștem spiritual, cultural, profesional sau putem să ne ardem creierul privind toată ziua pe telefon chestii minore și nesemnificative pentru viața noastră. Ideal este să folosim bine timpul la tinerețe, pentru că tinerețea este singura etapă a vieții în care potențialul, energia, libertatea și oportunitățile se întâlnesc.
A folosi bine timpul în tinerețe înseamnă a te respecta pe tine, a-ți respecta viitorul. Este un act de maturitate și o investiție într-o viață realizată. Dacă îți organizezi bine timpul, descoperi cine ești, ce vrei și pentru ce merită să lupți. Vei câștiga claritate și direcție în viață. Cineva care este permanent obosit sau care bea mult, este confuz și incapabil să facă alegeri. Pentru aceea, el va amâna să aleagă o cale. Sau va alege greșit. Multe greșeli ale vieții adulte provin din alegeri neînțelepte făcute în tinerețe: prieteni nepotriviți, lipsa studiului, dependențe, confuzii afective și dezechilibre emoționale/psihice.
Alegerea căsătoriei sau a vieții monahale nu este alegerea între o cale bună și una rea, ci între două căi bune. Ambele căi sunt daruri binecuvântate ale lui Dumnezeu.
Scopul vieții creștine este sfințenia, iar sfințenia se poate dobândi în ambele vocații. Este bine să fie aleasă calea potrivită fiecăruia. Vocația? Dumnezeu cheamă, omul răspunde. Vocația este o chemare interioară care se limpezește în timp. Nu e o decizie luată în grabă sau sub presiune, ci o căutare atentă. Uneori vocația se vede în pacea pe care o simți gândindu-te la o cale sau la cealaltă. Simți o pace și o bucurie atunci când se vorbește despre monahism sau căsătorie. Asta arată cam spre ce trage adâncul inimii tale. Părintele Arsenie Papacioc spunea că cel care este bun pentru căsătorie, este bun și pentru monahism. Și viceversa.
Căsătoria este calea iubirii jertfelnice, ca și în monahism. Se vorbește uneori despre căsătorie ca despre o „mică mănăstire”, unde soții se mântuiesc prin răbdare, iertare și jertfă. Se poate construi o familie frumoasă, dar totul presupune înțelepciune și jertfă. Când este iubire, jertfa se face cu ușurință și fără să o simți ca jertfă. În familie sunt și responsabilități, grija pentru mântuirea celuilalt și pentru corecta educație a copiilor. Dar sunt și multe bucurii: comuniunea dintre soți și copii, sprijinul reciproc, împlinirea pe care o au cei ce își întemeiază o familie pe principii creștine.
Călugăria? Este calea dăruirii totale lui Hristos. Viața monahală nu este fuga de lume, ci îmbrățișarea unei iubiri mai mari. Monahul se bucură poate de rugăciune mai neîmprăștiată, o libertatea interioară, de familia din obștea monahală, de timp mai mult pentru lectură și aprofundare duhovnicească. Dar are și provocări: renunțarea la voia proprie, ascultarea, lupta cu sine în diferite ocazii. (Eu sunt mai deștept și știu mai bine, eu am experiență, eu nu sunt ca ceilalți, comparația cu frații din obște)
Tinerețea este darul cel mai mare al omului către Dumnezeu. Este perioada în care îi poți dărui lui Hristos energia ta, căutarea ta, sinceritatea ta, inima ta întreagă. Mai târziu, dăruiești lui Dumnezeu doar „ce rămâne”. Dar este bine și așa, decât să dăruiești celui rău.
Cum se descoperă vocația?
Rugăciune constantă: „Doamne, arată-mi calea mea! Arată-mi calea pe care voi merge”. Sfătuirea cu un duhovnic matur și echilibrat. Observarea mișcărilor sufletului: unde simte sufletul meu pace? Este nevoie de sfat și timp de reflecție. Să fie evitate deciziile sub presiune emoțională sau socială. De evitat alegerea căsătoriei doar din frica de singurătate sau alegerea călugăriei doar din dezamăgire sau ca urmare a respingerii afective. Să nu confundăm emoțiilor trecătoare cu chemarea.
Alegerea este libertate, dar și responsabilitate. Dumnezeu nu forțează pe nimeni. Orice vocație este un dar, dar este și o cruce. Ambele căi, dacă sunt asumate, duc spre Hristos. Indiferent ce alegem, drumul trebuie să fie trăit cu fidelitate și cu nădejdea că Dumnezeu ne acompaniază și ne ajută. Nu există „alegere greșită” atunci când omul o face sfatuindu-se cu Dumnezeu.
