Într-acolo si înapoi...,
...am scris istorie
Poti repara oamenii iubindu-i

Dragi prieteni,

Din dorința de a nu lăsa pradă uitării amintiri frumoase și ca să nu se aștearnă peste gândurile noastre praful doresc să vă spun câteva cuvinte.

Încep prin a vă reda vorbele unei prietene, care mi-au rămas în minte: „Ca să scrii ceva, trebuie mai întâi să vezi, să simți ce se petrece în lumea care te înconjoară...”. Ei bine, eu am văzut, am simțit, iar acum scriu, sau mai exact dau mărturie (spre aducere aminte).

Ieri seară călătoaream spre casă. Era sfârșitul unei zile mohorâte, cu ceață, iar cerul era înnorat. Vedeam pe geamul microbuzului oameni înfrigurați, fiecare având drumul său, fiecare dorind să ajungă parcă undeva; să spun mai exact – fiecare era cu gândurile sale.

Pe geamul aburit al microbuzului, am văzut, pe un teren de sport, câțiva copii...jucau un meci de fotbal. Dintre ei unul apăra poarta, iar altul se pregătea să șuteze. Am rămas cu privirea fixată la acei copii, chiar dacă microbuzul se mișca destul de repede. Mi-a rămas întipărită în minte acea imagine deoarece am văzut în copilul respectiv un entuziasm extraordinar...voința. Vă spun că realizase ceva; oricum am considera noi, el își îndeplinise un micuț vis...reușise să dea gol. Nu era mult, dar pentru el conta și era bucuros foarte. Mai apoi, am zărit un bărbat mergând cam amărât, ducând în mână o pâine și parcă în același timp purtând povara unei întregi zile pe umeri. După el, la o oarecare depărtare, venea un cățel, așteptând parcă să primească și el ... un colț de pâine.

Plecând de la aceste exemple, izolate am spune noi, putem trage concluzia că fiecare persoană scrie istorie, propria sa poveste. Pe oriunde trecem și orice facem, noi naștem istoria și...nu invers.

Vreau să menționez că de-a lungul timpului, cele mai bune istorii „s-au scris”, nu de persoane izolate, nu de fiecare individual, ci în comuniune și împreună cu ceilalți. Cele mai bune decizii au fost luate împreună, cele mai frumoase momente au fost trăite împreună, iar cele mai strașnice prietenii s-au legat în grupuri. De aceea vă reamintesc cuvintele ce le-am pus în titlu...Am scris istorie - noi.

Revin la ce spuneam mai înainte: cum mă apropiam așa cu „pași” repezi de casă, mi-am pus întrebarea: Unde mă aflam acum o săptămână? Mai exact, ce făceam pe vremea asta cu o săptămână în urmă? Iar răspunsul nu a întârziat să apară sub forma unui zâmbet izvorât parcă din inimă.

Exact despre asta am început a vă scrie aici: despre pelerinajul noastru în Bucovina. Vă readuc aminte, că am petrecut clipe grozave împreună și că...Am scris istorie – la rândul nostru. 

Îmi amintesc că sâmbătă dimineața am pornit cu toții la drum, un autocar plin de tineri care nu prea se cunoșteau între ei, nu știau bine la ce să se aștepte, însă ce contează cu adevărat, cred eu, este faptul că ne-am întors cu toții prieteni. Nu ne-a unit faptul că fiecare a stat frumos acasă, citind o carte, vizionând un serial sau jucând „League of Legends”-aviz amatorilor. 

Nu ne-a unit neapărat alegerea făcută, de a ieși din zona de confort, de a pleca de acasă, ci dorința de a întâni alți oameni, de a fi dispus către comuniune. Vă spun că și asta e o formă de smerenie – să știi să te lași pe tine, interesele tale, dorințele tale, să le lași la o parte, și să îi faci loc unei alte persoane, să te deschizi ca să o poți cunoaște cu adevărat, dar să o lași în același timp să te cunoască așa cum ești. De asemenea ne-au unit împrejurările, dar nu în ultimul rând...Timpul.

Am trăit alături unii de alții timp de două zile minunate, uneori mai somnoroși, alteori vioi și energici. Am călătorit împreună, am cântat cu veselie, am mâncat cu toții și...am râs. Ne-am rugat, am dormit și apoi...iar ne-am rugat.

Când era nevoie ne-am însuflețit unii pe alții, am spus glume, ne-am distrat si am rezolvat muuuulte - ghicitori și mistere. Am aflat că lucrurile mici contează cu adevărat în viață, și că ele trebuie făcute –împreună.

Pot spune că nu o coincidență ne-a adus pe toți la un loc, ci o Întâmplare(In Templum, Pronia lui Dumnezeu), în adevăratul sens al cuvântului. În pelerinaj v-am simțit emoțiile, am stat alături de voi când ați râs, dar și când ați fost triști. V-am transmis sentimente, iar la rândul vostru mi-ați dăruit bucurii și amintiri de neuitat.

Uneori fie ați avut chef ori nu, alteori entuziaști, obosiți, bucuroși, îngândurați....să știți că v-am văzut, am simțit ceea ce mi-ați transmis și nu am putut rămâne nepăsător; am încercat așadar să vă cunosc exact așa cum sunteți voi și, am sfârșit prin a realiza că am alături persoane deosebite și minunate, pline de speranță.

În cele din urmă, toți ne-am întors sănătoși acasă, dar cu ce am rămas, pe lângă cateva fotografii? Vă spun eu doar trei lucruri, deși cu siguranță veți găsi mai multe: am rămas cu amintirea experiențelor și trăirilor de neuitat în locuri frumoase; cu momente de rugăciune și de regăsire a adevăratelor valori; prietenii sincere legate cu oameni minunați și unici.

Așadar, nu lăsați timpul sau distanța să adâncească o prăpastie între voi; nu permiteți ca aceste frumoase prietenii legate între voi să fie „rupte”, iar golul ce încearcă să-și facă loc, umpleți-l din nou. Am o vorbă pe care o spun mereu: „Dacă ai prieteni...deranjează-i. Nu-i lăsa să se simtă singuri.”

Si mai spun următoarele: „Copii descoperă totul în nimic; oamenii mari nu găsesc nimic în toate...” Vă doresc așadar să rămâneți copii la suflet, ca să-L (re)descoperiți mereu pe Dumnezeu.

Am încercat aici să vă redau, în puține cuvinte, gânduri ce au izvorât parcă de nicăieri; dar știu că ele au avut o cauză, iar acea cauză ați fost voi. Acum ele și-au găsit un scop: de a vă reaminti ce s-a întâmplat exact acum o săptămână: am plecat din Iași fiecare pe „cont propriu” și ne-am întors împreună. Așa-i că sună paradoxal?....asta e părerea mea. A ta care e ?

 Cu drag,

Stan M. Octavian