„Iar dacă pasărea pe cer va
renunța la crucea ei, atunci și
cerul va renunța la ea”.

Terminasem clasa a XII‑a. Într‑o searǎ, întorcându‑mǎ de la un prieten, strǎbǎtând strǎzile pustii ale „Orașului cu salcâmi”, Suceava, mǎ întrebam dacǎ voi ajunge acasǎ înainte de‑a se porni ploaia. Cerul era mâh‑ nit rǎu și un vânt care se întețea, cotrobǎia tulburat printre blocuri, fǎcând sǎ șuiere tot ce întâlnea în cale.

N‑am reușit sǎ cobor Mǎrǎșeștiul, un cartier sucevean, cǎ furtuna s‑a și dezlǎnțuit. Ploaia cǎdea în rafale, fǎrǎ nicio rân‑ duialǎ, fulgerele luminau la intervale dese blocurile întunecate și copacii rǎvǎșiți și îngroziți. Ud leoarcǎ, prin lumini și umbre, urmam trotuarul și mǎ gândeam la Ana lui Manole.

M‑a cuprins deodatǎ frica. O stare pe care n‑o puteam controla. Nu voiam sǎ accept cǎ mi‑e fricǎ. Nu mi se potrivea. M‑am oprit. În clipa aceea, în ploaie, sub copacii care se zvârcoleau încercând parcǎ și ei sǎ mǎ sperie, mi‑am adus aminte de bunica la care am crescut pânǎ la șase ani. Îmi spunea toatǎ ziua multe și de toate. Era obișnuitǎ cu dǎscǎlitul. Crescuse zece copii și o mulțime de nepoți.

— Să știi, atunci când te cuprinde frica, să‑ți faci semnul crucii. Uite‑așa!

Și mi‑a arǎtat cum se face.

— Dacă nu poți cu mâna, să‑ți faci cu limba, în cerul gurii.

Singur, în întunericul sfâșiat la rǎstimpuri de fulgere, pe trotuarul plin de bǎlți, mi‑am fǎcut semnul Sfintei Cruci. Nu cu mâna dreaptǎ, așa cum se face, ci, nu știu de ce, cu limba, în cerul gurii. Și… a funcționat! Frica a fugit de la mine, chiar în clipa aceea. M‑am simțit ușor. Starea de spirit s‑a schimbat. Îmi venea sǎ dansez. Mergeam prin ploaie și o simțeam ca pe un dar și o binecuvântare. La doar un mi‑ nut distanțǎ, zâmbeam, fǎrǎ sǎ‑mi pot explica de ce. Nu mǎ mai grǎbeam. Îmi venea sǎ deschid brațele și sǎ îmbrǎțișez orașul. Ploaia, și vântul, și fulgerele nu mǎ mai speriau, ci îmi arǎtau mǎreția Celui despre care îmi tot spunea bunica. Ea cunoștea taine despre care profesorii mei nu mi‑au vorbit niciodatǎ.

— Mămăică, ție nu ți‑e frică să mergi așa, singură, în întuneric prin sat? o întrebam pe bunica.

— Nu. De ce să‑mi fie frică?

— De câini, de noapte…

— Nuuu…

— Dar să mergi prin pădure? Sunt lupi, urși…

— Ei! Aici la munte, de câte ori nu se întâmplă să mergi și noaptea prin pădure!? N‑are de ce să‑ți fie frică. Te păzește îngerul. De‑un singur lucru mi‑e frică: să nu‑L supăr pe Dumnezeu. Ia, vino‑ncoace! Stai aici, să te‑nvăț o rugăciune ca să nu te mai temi de nimic. Zi după mine:

Cruce sfântă, culcă‑mă,
Cruce sfântă, scoală‑mă,
Înger sfânt, păzește‑mă,
Doamne, miluiește‑mă!

- Doamne, miluiește‑mă! repetam și eu după ea, rugăciunea.

Am învățat-o pe de rost. Apoi… am uitat-o. Școală, liceu… Mai târziu, când am fost la strâmtoare, mi le‑am amintit pe toate și... m-au ajutat. Am avut ce să-mi aduc aminte.

Arhim. Nicodim Petre