Părintele Nicodim Petre de vorbă cu ascorenii pe tema: „Cui oferi timpul tău?”

- 2 februarie - Ziua Internațională a Tineretului Ortodox - 

Trăim în timp. Suntem preocupați de timp. Timpul nu este ceva material, nu are culoare, nu are formă, nu are greutate, nu are miros, nu are gust. Unii oameni trăiesc mai puțin, alții trăiesc mai mult. Timpul nu este al nostru, este un dar primit de la Stăpânul timpului. Timpul poate fi trăit banal sau miraculos. Timpul poate căpăta sens, atunci când avem un ideal sau poate fi trăit „băltit”, bătând pasul pe loc. Poate fi transfigurat și chiar suspendat. Părintele Stăniloae ne spune că „Timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului.” Întâlnirea reală cu Dumnezeu, ne eliberează de timp.  Omul cade în timp atunci când pierde comuniunea cu Dumnezeu. Așa s-a întâmplat cu Adam și cu Eva. De atunci, omul a căutat să iasă din timp. Toată viața încercăm să ne eliberăm de timp, de presiunea lui, să redobândim nemurirea, Raiul. Fie că realizăm lucrul acesta, fie că nu-l realizăm, sufletul caută viața fără de moarte. 

Timpul pe care îl primim, bine este să-l închinăm lui Dumnezeu, să i-L dedicăm Lui. El este singurul care are puterea de a transforma timpul nostru limitat în veșnicie, în viață veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu. Timpul este primit în dar de la Dumnezeu și noi i-L oferim înapoi. Tot ceea ce facem în fiecare zi, de dimineață când ne trezim și până mergem la somn, închinăm Lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu și oamenilor care sunt chipuri ale lui Dumnezeu.

Cum ne închinăm timpul lui Dumnezeu?

Eram mic și bunicii mei plecau la arat împreună, bunicul cu bunica. Bunicul ara și bunica semăna în urma plugului. Arunca sub brazdă boabe de porumb. Alteori puneam cartofi. De fiecare dată când plecau la arat, la semănat sau la cosit, făceau o rugăciune care începea cu cuvintele: „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Închinau lucrarea lor lui Dumnezeu. Ceea ce făceau era în numele Cuiva, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. La prânz se lua masa pe câmp, sau pe deal când se strângea fânul și mulțumeau lui Dumnezeu. Seara, la final de treabă, iarăși se închinau și făceau o rugăciune scurtă. Seara nu mai spuneau „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, ci spuneau: „Mulțumim Ție Doamne!” și „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție! Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!”. Dădeau slavă lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut. Dimineața închinau ziua lui Dumnezeu iar la final, aduceau slavă lui Dumnezeu pentru că au reușit să ducă lucrul la bun sfârșit. Erau oameni simpli, cu puțină școală, dar conștienți că Dumnezeu este totul, că și animalele și cerul și soarele și ploaia și timpul sunt ale lui Dumnezeu și nu putem face nimic fără Dumnezeu.

Noi eram mici, frații, verișorii, câte doi, câte trei, câte cinci-șase, vara. Ne uitam la bunici și făceam și noi ce făceau ei, fără să înțelegem prea bine de ce. Mai târziu, la Facultate am început să pricep puțin mai mult semnificația rugăciunilor. Spunem: ”Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!” pentru că ne dorim să mulțumim și să dăm slavă lui Dumnezeu la finalul fiecărei zilei, dar vrem să dăm slavă lui Dumnezeu nu doar acum ci și pururea, și să dăm slavă lui Dumnezeu și în vecii vecilor, în Împărăția Lui. Ne dorim să-L slăvim pe Dumnezeu în Ceruri, alături de îngeri, în vecii vecilor. Toate rugăciunile au o însemnătate teologică adâncă. Avem nevoie să înțelegem cele 12 articole ale Crezului, să înțelegem ce spunem când rostim Tatăl nostru. Toate acestea așteaptă să fie și înțelese pentru ca timpul nostru să primească sens și consistență. Diavolului îi place întunericul, mai ales întunericul neștiinței. Spațiul de mișcare al duhurilor rele este întunericul necunoștinței. Își dorește ca oamenii să nu-L cunoască pe Dumnezeu, să nu-și cunoască măreția vieții și a vocației pe care o au. Vocația cea mai înaltă a omului este sfințenia. Să nu știe cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om și așa să-l poată manipula și deturna de la vocația sa. Omul fără cunoaștere poate fi ușor păcălit. Noi, care suntem fii ai Luminii, avem nevoie și de lumina cunoștinței. Avem nevoie de timp pentru a înțelege scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni, Noul Testament. Avem nevoie de învățătură pentru a ajunge la înțelegerea bunicilor noștri, care aveau poate doar două clase, ori patru clase, dar care purtau natural credința în ființa lor.

Chronos sau Kairos?

 Deci, timpul are valoare. Noi vorbim și despre  timpul psihologic, despre timpul astronomic – Chronos (noi trăim în Chronos, în timpul acesta astronomic). Este și un timp  liturgic, este Kairos – timpul lui Dumnezeu. Omul are chemarea de a trăi în timpul lui Dumnezeu. Am văzut la slujbe, când tămâiem, când cădim în biserică, preotul iese și tămâiază invers acelor de ceasornic, pentru că el, când intră în slujbă, iese din timpul Chronos, din timpul astronomic, și intră în timpul lui Dumnezeu. La Heruvic suntem invitați ca „toată grija cea lumească acum, să o lepădăm”. Câteodată ne instalăm prea confortabil în timpul acesta, în viața terestră, ca și cum aceasta este ultima realitate. Ca și cum timpul acesta este totul, ca și cum nu există altceva. Încercăm să dobândim aici viața cea mai înaltă pe care o visăm. Atunci, de ce mai rostim în Crez „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!?” Este riscant să fim prea siguri pe noi, să ne așezăm prea confortabil în gândirea acestui veac, în concretul acestei lumi în uitare de Dumnezeu. Când te-ai instalat prea bine în existența ta, ai confort, casă bună,  mâncare bună, mașină  bună, există riscul să nu-ți mai pui întrebări. Când ți se pare că ai răspuns la toate întrebările, deja ești în pericol, ești în înșelare. Sau când nu mai ai nicio întrebare, nici o nedumerire, pentru că îți ești suficient ție însuți, iarăși moartea este pe aproape.

Ne construim un Rai pe pământ, uitând de Împărăția lui Dumnezeu, asemenea omului bogat căruia i-a rodit țarina. „Nebune, i-a spus Dumnezeu, astăzi se va lua sufletul tău și toate acestea, ale cui vor fi?!” Se va despărți sufletul nostru de toate averile materiale pe care le-am adunat, pentru care am pus suflet și de care sufletul nostru s-a atașat. Și, se duce sufletul nostru la judecată cu averile pe care le are la purtător, cu ceea ce a adunat în interiorul lui, în sufletul lui nu cu lucrurile materiale agonisite împrejurul lui.

Întreaga noastră viață se îndreaptă spre o întâlnire. Timpul acesta dăruit de Dumnezeu pregătește marea trecere și marea întâlnire. 

 Întrebare (de la Alice): Cum am putea găsi echilibrul între a fi realiști, a trăi în realitatea concretă și în același timp a fi detașați de toate relele zilei, a nu ne păsa de anumite lucruri și a putea să ne rugăm cu adevărat?

Răspuns: Există un cuvânt care spune „Să muncești ca și cum ai trăi veșnic și să trăiești ca și cum ai muri mâine”, dar îți spun un lucru: dacă ai experiența rugăciunii, Alice și oricare dintre voi, o să realizați intensitatea timpului. Să vă rugați. Poate nu neapărat citind rugăciuni lungi, ci cu rugăciunea voastră. Citești o catismă la Psaltire și apoi „Doamne, dă sănătate mamei mele!” și îi iei la rând pe toți prietenii tăi. Ai vrea atunci să nu se mai termine timpul de rugăciune, să țină două-trei ore. Să ți-i aduci pe fiecare în fața ta și să-i așezi pe fiecare în fața lui Dumnezeu, pe bunica, pe mama, pe tata, pe frați, pe surori, pe colegii de la generală, pe colegii de la școala primară, de la grădiniță, pe vecinii de la bloc. Este o experiență foarte frumoasă rugăciunea. Rugăciunea reală, nu ca atunci când spui „Am zis Tatăl nostru, dar nu mai știu dacă l-am spus tot, mi-a fugit mintea... Hai să-l mai zic o dată, să fiu sigur că l-am zis.”. Nu rugăciune răvășită, absentă. Nu, rugăciune atentă. Vorbești cu Dumnezeu. Dumnezeu este Persoană, nu este o energie, o putere, o idee de bine. Dumnezeu este Persoană. Maica Domnului este persoană. Sfântul Gheorghe e persoană, Cuvioasa Parascheva e persoană. Nu putem noi să ne uităm în ochii lor, pentru că trăim viață dublă și nu vrem să renunțăm la păcatele noastre. Dar dacă o să ajungeți să vorbiți cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfânta Parascheva, o să vedeți ce bucurie trăiți. Rugându-vă și cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, pe care să o spui de 100 de ori, de 200 de ori, de 300 de ori, de 500 de ori, cu binecuvântarea duhovnicului. Și cu rugăciunile acestea, să nu credeți că nu se tulbură și stihiile, duhurile rele. Mai sunt și încercări. Dar atunci când te rogi, trăiești prezentul foarte intens și dacă te rogi, în starea de rugăciune te inspiră Dumnezeu și în ce privește viitorul.

Care este voia/planul lui Dumnezeu cu noi?

Am avut ocazia să văd multe vise frânte, oameni care au dorit un lucru și l-au dorit foarte tare, dar nu a fost neapărat voia lui Dumnezeu acolo. Când muncește omul, dar nu este după voia lui Dumnezeu, omul obosește, consumă energie, timp, bani, se enervează, se îmbolnăvește, chelește, „burtește”, nu știi ce se întâmplă cu el. Se îmbolnăvește și apoi își dă seama că nu a fost voia lui Dumnezeu și renunță. Dar după ce a trecut prin suferințe. Am cunoscut pe cineva la Suceava care a muncit ani de zile pentru a-și construi o casă la țară. El locuia și lucra în oraș. A venit Revoluția, a ieșit la pensie, a mai muncit un an să-și termine casa, a locuit trei luni în casă și apoi a trecut la Domnul, la vreo 63 de ani. Viața lui s-a dus pe casă, el nu avea alt ideal decât o „chestie” din cărămizi. Viața duhovnicească, spovedania, Biserica nu prea făceau parte din preocupările lui. Nu a descoperit din bucuria de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Nu a mai apucat să facă și altceva. Mila Domnului. Pentru a ne împlini ca oameni, avem nevoie de harul lui Dumnezeu.

Omul neîmplinit găsește multe prilejuri pentru a-și arăta neîmplinirea. 

 Multe lucruri trăite în copilărie, mi le explic acum. Eram foarte atent în copilărie la ce se întâmpla în jurul meu. Este important să fim atenți. Aveam un vecin care înjura din orice. Au venit niște muncitori să ne pună stâlpi de curent undeva lângă Slatina, unde casele sunt pe dealuri, pentru că este munte. Șeful lor, era un bărbat care mie mi se părea foarte înalt și m-am împrietenit cu el. A stat acolo vreo patru zile, ca să pună câțiva stâlpi. Eram fascinat de înălțimea lui. Și l-am întrebat: „Auzi, da’ matale ce-ai mâncat de ești așa de înalt?”. El m-a privit de sus, apoi s-a aplecat spre mine și mi-a zis: „Carne de uuurs.”. M-am dus la unchiul meu care era pădurar și i-am zis: „Fă-mi rost de carne de urs. Vreau și eu carne de urs.”. Nu departe de noi, vecinul aceste care înjura cu orice prilej. Bătea niște cuie în gard, și-a dat peste degete și a început să înjure. Eu mă întrebam „De ce înjură vecinul?” Bunicul meu nu înjura, bunica nu înjura, unchiul foarte rar, dar omul acesta înjura toată ziua. Peste ani, după câteva lecturi, după ce am observat mai bine lumea, mi-am dat seama că omul acesta era nefericit. Era neîmplinit. Și în fiecare zi se iveau prilejuri pentru a-și arăta neîmplinirea. Viața fără Dumnezeu este confuzie.

(Fragment din dialogul avut cu pr. Nicodim P. ASCOR pe 2 februarie 2024)

(Transcriere: Maria Grumeza)