Un timp al nostru... evadăm?

E prezent şi mai viu decât mulţi dintre noi care părem să fi uitat. Căci mergem tărăgănat pe finele anului, nehotărâţi parcă. Ne ancorăm veleitar mai departe de oameni, ţintind mereu spre un orizont imediat. Palpabil şi, de ce nu, deformat de filtre. Am omis că singura realitate pe care o avem şi ne aparţine este cea în care nu noi stăpânim, ci Dumnezeu. Credem sau nu, toate celelalte le planificăm şi le reorganizăm după percepţii de-a gata, în mod gratuit, dar eronat. Trăim paralel cu viaţa şi singuri nu suntem în stare decât să făurim realităţi virtuale. Se cuvine să înţelegem că nu suntem revoluţionari. 

Dincolo de fapte, stă cuvântul. Rostim şi scriem..., în încercarea de a face spaţiul dintre inimi mai mic, dar adesea rămânem în suspensie. Frământându-ne asupra înţelegerii celuilalt şi tânjind după confirmări nu facem decât să nimicim libertăţi, prin urmare să constrângem. O clipă, un cuvânt. Ambele sunt de ajuns pentru a însenina, dar şi pentru a pune la pământ.  

Un timp în care tu nu mai înseamnă prea mult în comparaţie cu infinitul. Şi totuşi, până în clipa finală, ai voie să cazi şi să te ridici. Experienţele tale vorbesc despre tine şi asta e esenţial. Eşti apt să înclini balanţa şi să nu prefaci urmele în cicatrici.

Un timp în care gândurile şi fricile nu se domolesc decât dacă îţi asumi că eşti pe front. Şi înveţi să taci. Să faci linişte în tine ca să-ţi dai seama că şi cel de alături poartă, uneori mut, adânc în suflet, propria lui rugăciune.

Un timp în care pentru unii e noapte, iar pentru alţii - ziuă. Nu-i poţi blama, cum nici nu-i poţi invidia. Şi unii şi alţii ţi-au rămas oglindă, însă tu alegi unghiul din care-i priveşti. Un lucru e cert. Pe cei care, cândva, ţi-au aprins un felinar în întuneric nu-i vei putea uita niciodată. 

Un timp de credinţă, nădejde şi dragoste.

 

(Georgiana Onu)