Seara este prilejul potrivit pentru a ne deconecta de la toate prizele cotidianului și de a încerca să zăbovim ceva mai mult asupra sinelui, asupra frământărilor și întrebărilor care, din păcate, sunt eclipsate de grijile și preocupările zilnice. Anume asta am făcut și noi – cei însetați de aflarea răspunsurilor, doritori de liniște și povață.
Azi, 29 octombrie, în metocul maicilor, maica Siluana a fost – vorba lui Lucian Blaga – “substanța activă” în jurul căreia au luat înfățișare privirile întrebătoare și pline de admirație ale tuturor celor prezenți.
Cu siguranță, fiecare dintre noi ne-am pomenit măcar o dată în fața întrebării: “care este rostul existenței noastre pe acest pământ?” întrebare care, de altfel, nu a rămas fără răspuns.
Omul este martorul bucuriei de a fi și a fost făcut pentru a exprima această stare. Și atunci de ce orânduiește Dumnezeu ca necazurile și neîmplinirile  să zdruncine în noi bucuria simplei existențe? 
Există o luptă aprigă între cele două extreme care ne alcătuiesc felul de a fi: “a face binele” și „a face ceea ce credem că e bine” (dar care, de multe ori, e doar ceea ce ne place). Ruptura lăuntrică dintre cei doi poli ai ființei noastre e condiționată de pierderea acelei bucurii sufletești. Aceasta, însă, în mod normal, nu ține cont de circumstanțe. Ideal ar fi să ne bucurăm oricând și de orice, or noi avem o permanentă nevoie de situații și motive care ne-ar hrăni starea de bine. Tristețea a devenit o boală. Suntem bolnavi din moment ce lăsăm răul exterior să ne tulbure pacea interioară. Anume, aici se testează materia sufletului și hotărârea fiecăruia  dintre noi și de a redobândi  liniștea de odinioară. Căutarea bucuriei pierdute este chin, iar chinul este el însuși bucurie. Totuși, oamenii nu mai iubesc osteneala. Un creștin adevărat presupune „ a te osteni” și totuși a găsi în aceasta cea mai plăcută odihnă. Durerea nu este cădere, ci dimpotrivă, șansa de a-l dori înapoi pe Dumnezeu. De aceea moartea trupească vine cu mult mai târziu decăt cea sufletească.
Totuși care ar fi soluția redobândirii acelei legături cu divinitatea? Maica ne-a oferit un răspuns care a lăsat multe puncte de suspensie: să fim conștienți, adică prezenți în tot ceea ce facem. Rugăciunea activează harul deja prezent în fiecare dintre noi.
Probabil cu toții ne întrebăm cum ar trebui să fie rugăciunea perfectă, cea care deschide din prima ușa către Dumnezeu. Ne dorim să ne rugăm corect, iar gândul nostru să găsească drumul direct către Cel de Sus. Totuși, se pare, nu există instrucțiuni de folosire corectă a cuvintelor, atâta timp cât rugăciunea nu are obiectiv. Dumnezeu e și țintă și cale, iar atunci când pornim de la ideea de “a fi”  și nu de la “a face” se întâmplă ca dialogul nostru cu Dumnezeru să reseteze toate tiparele prestabilite. Căci El ne iubește așa cum suntem, cu condiția că noi înșine ne dorim o permanentă schimbare spre bine. Astfel găsim vindecare – prin chemare.
Haideți, așadar, să refectăm asupra acestor gânduri luminate și să-l chemăm pe Dumnezeu în inimile noastre ca pe singura soluție de a recăpăta echilibrul divin.
Doamne, Iisuse Hristoare, Fiul lui Dumnezreu, miluiește-ne pe noi!

(Andreea Bibica)