Pe palmele lui Dumnezeu, undeva sus, între cer și apă, stă așezată Mănăstirea Oașa. Ferită de ochii goi ai lumii, mănăstirea stă retrasă, aflându-se la o distanță de 40 km de comuna Șugag, cea mai apropiată localitate. Povestea vie, care se trăiește aici, este toarsă cu fir de rugăciune de către monahi, poveste ce atrage tot mai multă lume și din ce în ce mai mulți tineri.
Până la Oașa e cale lungă de oriunde ai veni și asta nu e întâmplător. Este răgazul dat de Dumnezeu, ție ca pelerin, să-ți pui sufletul la cale, pentru că de acolo unde se termină lumea și mai mergi un pic, dai de locul în care pământul se unește cu Cerul, și trebuie să fii pregătit. Voim să învățăm să trăim frumos, să învățăm să mergem pe dâra Crucii lui Hristos pentru a-L întâlni, atunci când va fi rânduit, atunci când ne va veni vremea.
Dezlipirea de lume a început încă de pe șerpuirea lungă și îngrădită de brazi, pe care am alunecat spre înălțimile munților Șureanu. Gândurile deveneau mai ușoare, iar prioritățile începeau să se schimbe. Urcând, se conturează alte valori și te străduiești să te înghesui în ele, lăsându-le să prindă aripi și să crească în tine, odată cu tine.
Așa ne-am pornit noi de acasă, spre Oașa. O mână de tineri, de prin țară, strânși de către ASCOR și de părintele Nicodim Petre de la Iași, care ne-au adus cu autocarul spre locul unde zgomotul se stinge și aerul este pur. Și a coborât peste noi ploaia și apoi soarele, și iarăși ploaia... și noi am mers cu apă și cu lumină până la poarta mănăstirii. De ce atâta drum, de ce atâta efort ar putea întreba cineva? Am venit să ne punem în calea Harului.
Dumnezeu este persoană și era cât pe ce să-L coborâm din Ceruri!
La Oașa nu este semnal. Ești nevoit să te rupi de toate cele lumești și îndemnat să te întâlnești cu cei dragi de acasă în rugăciune. La Oașa singurul semnal pe care îl poți prinde este cel de la Dumnezeu. Și, odată captat, trebuie să avem grijă să nu-l mai pierdem. Cum păstrăm harul? Despre acestea ne vorbesc filocaliile și sfinții părinți.
Dumnezeu este persoană și în prima seară era cât pe ce să-L coborâm din ceruri prin Altar, între noi. Cel puțin acesta a fost sentimentul ce l-am trăit atunci când 70 de tineri am rostit împreună Rugăciunea Inimii. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. „Am simțit că eram pe o barcă și vâsleam cu toții în aceași direcție, în același ritm. Am crezut că va coborî Dumnezeu în persoană în mijlocul nostru”, a spus părintele Nicodim, după rugăciunea de seară.
Rugăciunea colectivă ne-a zdruncinat hotarele firii. Nimic nu este întâmplător, pentru că Dumnezeu aude, ține cont de rugile noastre și le rânduiește după cuviință.
Nu-i întâmplător că am venit la Oașa. Aici am simțit cum prin metanii ți se încălzesc uleiurile firii, iar prin închinăciuni cum îți picură Harul în inimă. În cele 7 zile de mănăstire ne-am încadrat ziua în rugăciune și ascultare. În timp ce prin programul rânduit de monahi la ora 6:00 aduceam Slavă Domnului, am înțeles că în prea multe zile acasă, la aceeași oră ne dormim devenirea, pentru că timpul este devenire. Stăruința în rugăciune, spune părintele Pantelimon, presupune efort și renunțare. Indiferent de stare, e fundamental să stăruiești, deoarece cantitatea aduce calitatea, iar starea se așează și ea mai apoi. Și calitatea aduce bucurie și bucurie este Domnul.
L-am întâlnit pe Dumnezeu în fiecare zi
La Oașa, graiurile se împreunează și înalță rugăciune pe când zorii încă mai dorm. Începând cu ora 3:00, în orice dimineață, ani la rând, bat clopotele și slujba începe. Cântările monahilor neobosiți pătrund cerurile și cheamă îngerii la strană. După trei ore de rugăciune în tihnă, pe ușile bisericii zoresc tinerii găzduiți de Dumnezeu în mănăstire, venind înveșmântați în straiele strămoșilor ce încă mai poartă iz de eroi. Și fetele cântă cântări și băieții murmură ison și împreună se întâlnesc în armonie.
Acasă, Dumnezeu parcă e mai prețios la simțire. Când te rogi Lui o faci ca și cum n-ai vrea să-L deranjezi. La Oașa totul e atât de firesc. Aici L-am întâlnit pe Dumnezeu în fiecare zi, pe fiecare chip și-n fiecare catismă. Aici cu toții suntem frați și surori, cu toții suntem împreună în rugăciune, în rânduială și la masă.
L-am simțit pe Dumnezeu cu mine pretutindeni. E cu mine pe bancă în timpul sesiunilor de discuție, dar și atunci când vizionăm mărturia experiențelor duhovnicești trăite în rugăciune de sfinții închisorilor, e cu mine de mână când fug prin ploaie să mă adăpostesc, e cu mine la ascultare întărindu-mă în răbdare, e cu mine pe munte purtându-mă în brațe când nu mai pot să urc, e cu mine aici și așteaptă să-L duc și acasă.
Să-L ducem cu toții acasă pe Hristos, acesta este gândul nostru! (CRISTIEANA PURAVU, ATOR Iași)
