Luni, 30 decembrie, ziua sfântului Andrei. O zi însemnată, un început de  săptămână în care fiii României își aduc aminte de primele mărturii creștine, de sosirea Veștii celei Bune în țara noastră. Am petrecut această zi sub paza crucilor de la Aiud și a sufletelor care le-au purtat într-o vreme când Iisus venea în celulă, în anii biruinței lui Dumnezeu în lupta dusă de români în temnițele comuniste, în care s-a arătat cu prisosință lumina dumnezeiască din om.

70 de tineri tinerii pelerini din ASCOR și ATOR Iași, împreună cu prietenii lor din Liga Tinerilor Creștini Ortodocși din Dej am avut prilejul zilele acestea să ne adresăm întrebări pe care nu le-am mai avut până acum: De unde au avut, cei întemnițați pentru crezul lor creștin și românesc atâta forță, de unde atâta iubire pentru Dumnezeu și pentru neamul acesta? Răspunsul l-am aflat chiar de la cei care vor rămâne o paradigmă a acestei iubiri jertfelnice: „În suferință, am învățat să-L iubim.” Sămânța iubirii închinate lui Dumnezeu pe altarul patriei, care rodește de două mii de ani în fiecare generație, a înflorit, încet-încet, în întunericul celulelor, hrănindu-se din lumina venită, nu prin ferestre ci din interior, de la Dumnezeu prin credință și speranță.

Jertfa mărturisitorilor din închisori a adus o transformare a lor, o înobilare a celor care au apărat valorile umane. Mărturisirea lor a adus și mai mult decât aceasta. Ne-au arătat că se poate rezista împotriva răului și a urâtului. Comuniștii și-au dorit un om nou, mutilat sufletește, slugă a lumii acesteia iar ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, au depășit durerea fizică a torturilor și frica rămânând oameni liberi, oameni ai iubirii, ai compasiunii. Comunismul a atins cota maximă a în ce privește degradarea ființei umane prin introducerea „reeducării” ca metodă de transformare a omului, într-un „om nou”, fără Dumnezeu, mergând până la animalizare. Într-un roman de ficțiune contemporan, „Pe când eram o operă de artă”, de  Eric-Emmanuel Schmitt, sufletul este numit  „o rană care sângerează și nu se vindecă niciodată”. În carte, printre altele, se evidențiază modul de corupere spirituală a omului. O frază de aici, sună cam așa: „Din ce cauza sufereai atunci când ne-am întâlnit? Din cauză că aveai conștiință. Ca să te vindec ți-am propus să devii un obiect.”  Comuniștii au dorit la Pitești să facă din oameni, obiecte.

Vorbind despre sfinții și mărturisitorii din închisorile comuniste ne gândim  la demnitate, curaj, credință, rezistență... Din mărturisirile celor ce au supraviețuit temnițelor, în unle situații întemnițații au rezistat prin propriile puteri, opunând agresiunilor din afară, orgoliu omenesc. Pe aceștia, mulți dintre ei caractere puternice, torturile i-au transformat, i-au umilit, i-au îngenunchiat. O altă categorie de deținuți au rezistat în temniță nu printr-o încordare fizică și o îndârjire omenească ci printr-o atitudine duhovnicească. Aceștia au înțeles altfel flagelul care a căzut peste ei, și-au asumat altfel suferința. Aceștia au iertat mai ușor și au transfigurat durerea în iubire iar umilințele îndurate în smerenie. Am înțeles că nu s-a putut rezista prin forțe umane unei lucrări demonice, căci asta a fost reeducarea de la Pitești, ci doar abordând provocarea duhovnicește. Între tinerii pelerini s-a ridicat o altă întrebare: Care este limita dintre demnitate și orgoliu, care este linia care delimitează smerenia de umilință? Răspunsurile au fost căutate în cadrul unei sesiuni de discuții care a avut loc la Mănăstirea Nicula, pornind de la un text reprezentativ pentru temă: convorbirea Mântuitorului cu femeia cananeancă. Aceasta, suferind pentru fiica ei, a depășit orgoliul și a staruit cu smerenie în rugămintea ei adesată Mântuitorului. Părintele Nicolae Steinhardt spune că demnitatea se raportează la ceilalți, nu la propria persoană, în acord cu smerenia care este o iubire ce se întoarce spre ceilalți, nu spre propriul eu.

„Demnitatea se raportează la ceilalți, nu la propria persoană, în acord cu smerenia”

 Majoritatea conflictelor pornesc din orgoliu, din afirmarea propriului eu în uitare sau sfidare a celuilalt. Rezultatul manifestării orgolioase este suferință, de ambele părți. Omul cu adevărat demn își apără valorile fără să umilească pe celălalt.  Smerenia este cunoașterea propriei măsuri și asumarea circumstanțelor. Smerenia este a lăsa să se vacă voia lui Dumnezeu cu tine. Umilința rănește, distruge ființa umană, o desfigurează. Umilința diminuează curajul de viață, încrederea în oameni și în bine. Nu ne este permis să-i umilim pe ceilalți. Smerenia îl face pe om mai puternic, îl face mai persoană pe când umilirea îl desfigurează. Vorbind despre demnitate, mărturisitorul Valeriu Gafencu atrage atenția asupra faptului că energia nu trebuie consumată în conflicte mărunte, manifestări ale orgoliilor, ci este bine să fie păstrată pentru atunci când sunt atacate valorile fundamentale. Din prisma stărilor pe care le produc în sufletul omului, demnitatea și smerenia pot fi considerate trăiri pozitive, iar orgoliul și umilirea, trăiri negative. Un tânăr a afirmat totuși că, la vârsta noastră, o doză mică de orgoliu poate fi salvatoare, într-un moment de criză interioara, prin creșterea stimei de sine, pentru a depăși un moment de descurajare. La final, cu toții am fost de acord că, în funcție de atitudinea interioară a fiecăruia, o suferință venită din afară poate umili sau smeri. Lucrul acesta depinde de măsura noastră spirituală. Unii oameni se pierd în încercări alții devin mai puternici, mai căliți, mai încercați.

Vizitrea temnițelor comunismului, Târgul Ocna, Jilava, Pitești, Gherla a fost o lecție de istorie, de demnitate, de iubire și smerenie scrisă cu sânge. O lecție pe care o parte a elitei aceste țări a trăit-o și din care ne dorim să învățăm. Pentru mine dar și pentru ceilalți tineri, acest pelerinaj a fost un curs care te lasă fără cuvinte și la care se poate medita o viață. (Alina-Manuela Anghelache, ASCOR Iași) Sursa: http://www.doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/conferinta-ascor-iesle-electronica-satul-global-ne-intalnim-cu-domnul-spatiul