Când eram numai de-o şchioapă, pe vremea când eram un copilaş de vreo 6 ani, obişnuiam să şed în serile scurte şi pline de lumină ale toamnei, pe braţele bunicului meu. Locul meu preferat era în braţe la ,,tataia”, locul unde prinde viață universul fiecărei prinţese și bucuria și starea de bine erau cum n-au mai fost de atunci. Viața aceea a fost un dar pe care nu-l înțelegeam, dar de care mă bucur și acum, din amintiri. Imaginaţi-vă o fetiţă mică, slăbuţă, dar totuşi cu obrăjori rotunzi, cu părul scurt, des şi şaten, cu ochii mari şi verzi stând în braţele mari şi protectoare ale unui bătrânel prezentabil, înalt şi foarte în formă pentru vârsta lui. Puteai ghici şi fără să-i cunoşti că erau rude.  Amândoi aveau aceeaşi ochi luminoşi şi verzi şi aceleaşi buze subţiri care prindeau viață în zâmbete la unison.

 Privitorul din afară, îmi imaginez, privind acest tabloul alcătuit din cel mare și cea mică, descopereau o armonie nedesluşită. Bunicul, chip al credinţei puternice, al înţelepciunii celui trecut prin războaie, prin foametea din ’46-’47, după zeci de ani de muncă, avea imaginea unui tată luptător, a unui personaj de poveste trimis de Dumnezeu pe pământ pentru a fi bunic. Fetița, chip al inocenţei, netulburată de agitaţia realităţilor dure, era imaginea iubirii necondiționate, a copilului care trăia cu povești, a cărui viață era o poveste şi care acum vă scrie aceste rânduri.

În acele timpuri, seară de seară adunați în odaie ni se încălzeau sufletele. Pe pereții văruiți în alb sau în focul slab pe care-l făcea bunica la prima brumă, ca să „nu fie frig la fată”, se construiau scene de basm.  Eram cea mai fericită ființă din lume. Mă găsea mama, când venea acasă, la „tataia meu” în braţe, cu câte o bomboană de ciocolată sau orice avea „mamaia” bun în casă. Aşa mă găsea şi întunericul când afară se răcorea iar frunzele bătute de vânt își căutau înfrigurate odihna.

Minuni se petreceau și în serile acelea de toamnă în care dezghiocam fasole cu mamaia şi tataia şi ascultam emisiunile pentru copii de la ora şase. Aveam mereu degetele roşii şi pline de tăieturi de la păstăile „alea mai aţoase” dar nimic nu putea domoli energia și încăpăţânarea „ghemotoacei”, ațoasă și ea, când era împiedicată să ducă la capăt actul de cunoaștere al universului.

 Dacă cineva ne-ar fi privit în ascuns și ar fi scris cărți de poveşti cu noi din ele nu ar fi putut lipsi niciodată Doamne-Doamne. Dumnezeu era prezent în căsuța noastră, mereu atât de bun cu oamenii iubind pe toată lumea! Niciodată n-am înţeles de ce Doamne-Doamne a murit ca să ne salveze pe noi şi noi nu L-am salvat pe El. De ce oamenii nu erau întotdeauna buni şi de ce nu-L iubeau la fel de tare cum Îl iubeau mamaia şi tataia? Deseori puneam întrebări pe care doar Doamne -Doamne le ştia cu răspuns cu tot, dar numai tataia, dintre muritori, putea să-mi spună şi mie de ce nimeni altcineva nu ştie.

E iarăși toamnă.  Aceeaşi toamnă ca-n fiecare an şi aceleaşi poveşti se aud susurând în minte, ca filmele vechi, mute și în alb negru. Bunicul nu le mai dă culoare, cu toate că vocea lui e la fel de caldă, iar privirea la fel de blândă. Dar copilul, copilul cu ochi strălucitori şi obrăjori rotunzi, e mare. De-ar şti bietul bunic cât şi-ar dori copilul să mai asculte nişte poveşti!? Off! De-ar putea copilul-om să uite grijile, să scape de fricile ce-l învăluie, de-ar putea uita că este om mare, ar fugi acum pe alee până la tataia-n casă!

                                                               *    * 

Am păşit pragul casei sale cu mers de om mare. Nimic schimbat, până şi mirosul de bunici era acelaşi. Locuim și acum în aceeaşi curte, dar multe n-am reuşit să le observ până acum când a trebuit să scriu aceste rânduri, până acum când a venit dorul să-mi ia sufletul în braţe. Am intrat fericită şi m-am aşezat lângă tataia pe pat. Am redevenit mică, iar lui i s-au luminat privirile şi-am început să povestim „ca-n vremurile bune”. Curgea şirul cuvintelor dar ceva nu mai era la fel. Păream veselă dar în sufletul meu era o umbră.

Tataia nu mai avea aceeaşi ani ca atunci când eram mică. Timpul nu a vrut să aibă răbdare cu el cum nu are răbdare cu nimeni. I-am privit mâinile muncite ce stăteau cu smerenie în poală, i-am privit râurile brăzdarte pe faţă. Obrajii erau supţi şi zâmbetul firav, de parcă nu se îndura să se urce pe chip. Întorcea des capul spre icoanele din colţul de la răsărit şi le privea de parcă aştepta ca Maica Domnului să se ridice şi să-l ia la o plimbare, iar pe mine să mă lase acasă.

Icoana copilăriei mele era decolorată. Icoana toamnelor cu miros de mere şi frunze uscate de nuc, se regăsea acum în sufletul blajin al „lui tataia al meu” care are și acum aceeaşi ochi verzi pe care mi i-a dat şi mie, din iubire. Tataia va rămâne veşnic povestea toamnei sufletului meu!

Sufletul dă să plângă, aşa că voi încheia aici. Bine că are ce plânge. Vă invit să stăm împreună la o ceaşcă de basme într-o toamnă din noiembrie! O să vă spun mai multe. (Ioana Ursache, ASCOR Iași - câștigătoarea celei de-a II-a ediții a Concursului „Scrii ce știi”, desfășurat în perioada 20 -27 noiembrie 2015) Sursa: Doxologia.ro