De curând, s-au împlinit doi ani de când am călcat pentru prima dată, cu sfială, în curtea bisericii „Sf. Vasile Tătărași”. Venisem la invitația unui prieten care era și el nou-venit aici. Deși părintele nu mă întâlnise până atunci și nici nu știa că voi veni, m-a întâmpinat cu bucurie și, încă de când am făcut cunoștință, am simțit încredere și am prins curaj! În următoarele clipe, m-am așezat pe una dintre băncile din curtea bisericii și am început să admir liniștea și intimitatea locului. Puteam sta acolo minute în șir, la soare sau la umbră, cu ochii închiși; era un adevărat mediu în care mă puteam relaxa, mă puteam gândi, puteam citi sau scrie, mă puteam ruga sau pur și simplu puteam să privesc natura.
Țin minte și acum prima slujbă la care am asistat: Vecernia, într-o seară de miercuri, înainte de Înălțarea Domnului…ce frumoasă mi s-a părut! Recunosc, nu mai asistasem la Vecernie până atunci, dar ceea ce văzusem acolo m-a impresionat: semiîntuneric, liniște, un părinte cu voce caldă, foarte puține persoane încât le puteai număra pe degete și doi-trei oameni în strană care nu cântau perfect. Am realizat mult mai târziu că eu căutasem toată viața exact acea simplitate pe care am întâlnit-o atunci…pe care nu o pot descrie în cuvinte!
Încetul cu încetul, am prins curaj să vin și duminica la biserică. Mă simțeam cu totul străină, dar nu am avut senzația că se uită toată lumea la mine, așa cum mă așteptam! Fiecare biserică având obiceiurile proprii, nu înțelegeam ce făceau oamenii, dar, treptat, am început să-i imit, învățând să ajung de dimineață la slujbă (nu neapărat ca să prind liber locul meu preferat, ci să fiu acolo atunci când începe totul), să iau lumânări și prescuri și apoi să le duc la altar (nu pot uita prima binecuvântare primită de la părintele Iulian…cum a reținut nu doar numele meu, ci și numele acelui prieten care mă adusese aici…ce amintire frumoasă!). Astfel, cu timpul, am învățat să mă bucur în taină pentru fiecare om, mic sau mare, care intra pe ușa bisericii!
Nu după mult timp, la îndemnul părintelui paroh, Iulian Negru, am participat chiar și la unul dintre grupurile de terapie organizate, unde am cunoscut oameni deosebiți și de unde am plecat cu multe gânduri: să-mi accept și să-mi iubesc aproapele indiferent de cum este acesta, să urăsc păcatul și nu pe cel care a păcătuit, să înțeleg nevoile celuilalt, să înțeleg că cei care te rănesc sunt ei înșiși victime, să nu am așteptări de la oameni și să nu încerc să-i schimb (crezând că poți schimba pe cineva e ca și cum ai fi sigur că împingând un stâlp de fier, acesta se va clinti). Astfel, datorită acestui grup, am văzut cum oamenii doresc binele semenilor, dar…am observat că nu poți să-l faci pe cel drag fericit dacă tu ești nefericit. În plus, am purtat mici discuții despre cum să ne recunoaștem vulnerabilitatea și propriile mecanisme de autoapărare, despre acceptarea faptului că un defect este o calitate dusă la extrem, despre cum să ne explicăm și să împărtășim altora stările și emoțiile pe care le avem, îndemnați fiind să facem măcar din când în când câte o curățenie generală a sufletului. În afară de toate acestea, am învățat că Dumnezeu își dorește să ne iubim, să ne acceptăm și să ne iertăm pe noi înșine, să ne simțim valoroși, să fim recunoscători pentru fiecare zi primită, să apreciem tot ceea ce avem și să avem bucurie în tot ceea ce facem.
În acest moment, vă scriu stând pe aceeași bancă pe care o îndrăgesc din prima zi, fiind, în continuare, un musafir în cadrul parohiei, dar…aici mă simt acasă! Și pe această cale, doresc să mulțumesc tuturor celor care m-au încurajat, prin simpla lor prezență sau prin naturalele gesturi, să continui să particip cu încredere la activitățile acestui sfânt locaș. Așadar, îi mulțumesc părintelui Iulian care și-a coborât privirea și inima către sufletul meu rătăcit și la a cărui cântare mă emoționez, Liturghie de Liturghie, când aud cel mai frumos „Iubite-voi Doamne”, le mulțumesc colegilor mei – membri ai colectivului de redacție a revistei parohiale – pentru că mi-au oferit oportunitatea de a ajuta implicându-mă în editarea textelor, persoanelor care mă îmbrățișează, îmi zâmbesc, mă salută cu drag, îmi oferă un loc lângă ele, chiar și o pernuță, celor din strană care îmi încântă sufletul și celor pe care, din cauza timidității mele, întotdeauna îi refuz atunci când mă invită și pe mine să cânt alături de ei, celor care au grijă de frumusețea bisericii, de pregătirea și aranjarea buchetelor de flori la sfintele icoane, tuturor enoriașilor pe care îi întâlnesc sărbătoare de sărbătoare și îi apreciez pentru credința lor și, nu în ultimul rând, îi mulțumesc prietenului fără de care probabil că nu aș fi avut niciodată ocazia să intru pe poarta acestei biserici - care a devenit în foarte scurt timp parohia mea de suflet!
(Ioana Sanciuc, primăvara 2019)
