Despre valoare

Misiunea istorică a unui popor se judecă după creațiile lui spirituale. Singure, valorile culturale, justifică existența și misiunea unui popor. Istoria nu ține seama de popoarele sterile din fire, din punct de vedere cultural/spiritual. De aceea neamul nostru a fost umbrit de  „teroarea istoriei”(M. Eliade) ce a dorit să se desfășoare împotriva înălțării noastre. Acest fapt poate  pentru că ne-am afirmat cu precădere într-un alt spațiu ontologic, unde în taină continuăm să dăinuim. Se dăinuie prin acele entități ce s-au născut din pământul nostru sfânt, înălțându-se nu spre infinit, ci spre absolut. Hamilton are o frumoasă categorisire a acestor culmi, afirmând că infinitul este „nelimitatul limitat”, iar absolutul este „nelimitatul nelimitat”. Românii rămân agățați în veșnicie, sfidând granițele umanului prin axis-ul său-credința în Dumnezeu. Putem spune că am lucrat din totdeauna cu veșnicia, omorând călăul-timp: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie” (Mihai Eminescu). Cât de relevant e acest vers pentru a afișa mentalitatea noastră. Până și moartea e transfigurată în originea sa-în Veșnicie, sfidând orizontul finitudinii materiale. Viță  demnă de român, Ernest Bernea, observă că „țăranul român trăiește și-n istorie, dar și-n veac”, ceea ce-mi amintește de o poveste în care un țăran oarecare, fiind întrebat cât este ceasul s-a dus în curtea din spate, de unde se putea vedea cimitirul Bisericii. Răspunsul său este demn, relevând că el trăiește în veac odată cu strămoșii săi, nu în unități de timp, nu în vremelnicie. Deci ne aflăm într-o stare de trezvie, am putea spune, pe care doar sufletele înalte, pur oxigenate de virtutea de a fi român pot să o dobândească. Cei ce se năpustesc după a noastră valoare lăuntrică sunt provin din oastea celor lipsiți ce întruchipează hazardul într-o formă aparent umană. Aceștia sunt resturile rămase după încercările trecute ale cotropitorilor străini de a ne fura rădăcina potențialului nostru și de a o crește în sere cu sol toxic ca să conștientizeze apoi că grâul aurit de o cunună dumnezeiască, ce se ridică vertical despicând cerul în două, refuză să se înalțe în mediul simulat de ei, preferând să moară martiric imediat și să ajungă în pământ ceresc, precum cel din patria mamă. Rebuturile acestea se aseamănă cu celula canceroasă, ce amenință să îmbolnăvească corpul sănătos, dar care nu va izbuti, căci imunitatea noastră e indestructibilă, e cetatea lui Ștefan cel Mare ce nu poate fi cotropită de masa ființelor robite de forțe subumane. Valorile noastre au dat dovadă de luptă brută și intelectuală pentru a menține spiritul nostru desăvârșit. Ele au avut în centrul lor cea mai importantă virtute profund creștină, anume dragostea-Logos, ce le ia de mână în hora spațiului sufletesc pe toate celelalte. Vasile Militaru considera că Logosul este singura formă de Iubire vrednică și perpetuu validă din toate câte au fost denumite de spiritul eleni.

 A circulat în secolul trecut o poveste în care se releva despre îngerul ursitor ce aduce daruri copiilor în somn prin Înțelepciunea lui Dumnezeu, iar atunci când acel înger ajunge lângă plăpândul copil Eminescu, se cutremură de puritatea sufletului său și trezește, pentru prima dată,  șoptindu-i la ureche că-i dăruiește dragostea în dar. Datorită acesteia, îngerul are pretenția de a i se arăta imperativ, întrucât va acumula suferință în cursul vieții(”Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinții din părinți,/De-au încăput numai în el/Atâtea suferinți? [...] Cum nu se simte blestemat/De-a duce-n veci nevoi?”-„Ce suflet trist...” de M. Eminescu) . Mă întreb: Oare nu au văzut toate somitățile noastre același înger sau măcar un înger asemănător? Fiecare și-a asumat suferința lumească în mod eroic, așteptându-se la ea și integrând-o în sinele lor. Credeți voi că Brâncuși, acea esență tare, era lipsit de suferința izbăvitoare, creatoare, ce se naște exclusiv din dragoste? Cum altfel ar fi putut să înalțe, de exemplu, Coloana Infinitului, care pe lângă faptul că reprezintă forma geometrizată a grâului, e un elogiu format din coșciug peste coșciug, lăsând ultimul deschis spre transcendent, spre amintirea morții martirice a neamului, anunțând totodată, că alt mod de a  muri pentru români nu există. Un Avram Iancu s-a lăsat pe pământ fără suflare din cauza durerii de țară, din dragoste. Sunetul suferinței se ascundea și în vioara lui Enescu, care plângea când se întâlnea cu arcușul sau în umbra notelor din Balada lui Ciprian Porumbescu. Și câte alte personalități prolifice pentru aceste înalte sentimente, câți au pătimit ca Mircea Eliade, Emil Cioran care au trebuit să se retragă în exil, departe de mama patrie; Petre Țuțea ce fusese închis pentru 13 ani, Părintele Arsenie Boca, Nicolae Steinhardt, închiși de asemenea, sau precum Nicolae Iorga,  ucis de legionari. Multe sunt exercițiile acestea de verticalitate ce au surâs precum dacii în fața necazului, a morții, dezvoltând o altă înțelegere luminată a vieții „Suferă și pătimește/ Si-ai să auzi iarba cum crește”(M. Eminescu). Tocmai pentru acestea am fost prigoniți și din acest motiv se încearcă de secole să fim loviți în ceea ce ne conservă conținutul lăuntric: credința, Biserica, memoria, istoria, familia, modelele, pentru a da într-o boală incurabilă – indiferența.

Dau sfat în țară ca „omul frumos”(Dan Puric) să se păzească de contaminarea zilnică din jur. Apelez în mod special la tineri, verigile, poate, cele mai puternice ale societății prin vitalitatea lor, avertizându-i să nu se risipească precum nisipul dus de vânt, să se inspire din trecut, să se înarmeze cu sănătoase cunoștințe, să creadă și, mai ales, să sporească în dragoste.

(Biciușcă Diana-Maria)