Noiembrie, 15. Mă trezesc şi privesc răsăritul de la fereastră parcă cu încordare. Gândul îmi zboară ceva mai sus.

Acelaşi, dintotdeauna, al tuturor, fără excepţii. Dar mai presus de toate, alinare inimilor sângerânde. Rază sporită de urcuş sufletesc din ghearele morţii şi ale durerii.

Deschid geamul, mă izbesc de aerul rece de toamnă al dimineţii şi simt fiorul de neputinţă care mă cuprinde. E doar un crâmpei...

Câţi o vor fi trăit oare cu adevărat până acum? Cu ce grad de intensitate şi până la ce cotă?

Mă întreb... de câte ori am pus piciorul pe frână în locul acceleraţiei ca să percepem şi un alt puls decât cel propriu?

De câte ori noi, cei mulţi, ne-am asumat plânsul celor puţini? Pentru că fiecare suspin dinlăuntru orientat către afară nu ar fi decât un alt fel de a spune „prezent!”, nu pe calea aerului, ci pe cea a inimii.

De câte ori, oameni deja istoviţi,  ne-am risipit energia pe gânduri şi fantasme?

Încă nu ne-ncredem. Şi căutăm înadins să găsim măcar câte un fir de praf în ochii tuturor.

De-atâtea ori...

Zi de zi nu facem altceva decât să inventariem ceea ce unora le dă putere, iar pe alţii îi stoarce de vii. Orbi, muţi şi surzi! Lupta cu morile de vânt ne încearcă pe toţi cei nevralgici, goliţii de sens ai lumii. Nu mai avem mănuşi de aruncat, nici braţe de încrucişat cu înfumurare. Biruiţi, n-avem decât să ne păzim paşii rămaşi şi să plecăm capul, lăsând sabia deoparte. 

Înaintea noastră - 10 oameni şi alţii atâţia că ei. Călători prin viaţă cu visuri, speranţe şi amintiri. Cu cei câţiva „ai lor”, sânge din acelaşi sânge. De aproape şi de departe, fiecare cu câte o chemare pe care să o împlinească dincolo de realităţi trăite care covârşesc.

Ei ştiu că nici critica, nici elogiul nu pot vindeca când singura capitulare e cea în faţa morţii.

Noi însă nu, ne dăm bravi printre mărăcini.

Sau poate... odată cu sufletele lor cuprinse acum de taină învăţăm şi noi să părăsim, măcar din când în când, miasma în care ne complacem ceas de ceas. Absurdul pe care până mai înainte, aievea, îl numeam „normalitate”. Şi îl veneram fără ezitare.

În periplul nostru ne-a fost îngăduit popas ca să scrutăm zarea şi să ne unim în cuget. Pe verticală, dacă vrem, încă ne mai putem fi liman unii altora. Înviere dintru Înviere. Doar dacă ţintim în sus...

Altfel cum vom putea fi iarăşi cu toţii?

(Georgiana Onu)