La ce bun călătoria, dacă stărui întru ale tale? Schimbă-te pe tine, iar nu locul unde petreci, spunea stoicul Seneca, acum aproape două milenii în urmă.

La ce bun călătoria, dacă nu-ți permiți un răgaz de autoreflecție, în care să gândești cele pe care le-ai văzut și de ce le-ai văzut. La apusul unei călătorii e normal să se ivească zorii alteia, însă asta să nu înlăture dorința de a te pătrunde cu niște concluzii de viață.

Zburând-mi gândul la astfel de idei, traversam țările spre zona gintei latine, de data aceasta Veneția. De istoria acestui oraș ne leagă multe lucruri. De la războaiele Sfântului Ștefan cel Mare, care au fost posibile și prin sprijinul Veneției, până la Mihai Eminescu, care constata amar „S-a stins viața falnicei Veneții”. Pare că vorbele poetului nostru se adeveresc dacă ținem seama că Veneția este un oraș care se scufundă odată cu trecerea anilor, și devine tot mai des inundat.

Cu graba turistului: Palatul Dogilor, Insula celor care dau viață sticlei: Murano și un popas mai lung la Biserica San Marco, unde după ce ne-am închinat la moaștele „leului din Alexandria”, Sfântul Apostol Marcu, am contemplat frescele bizantine și caii jefuiți de pe hipodromul din Constantinopol, care acum se găsesc pe această catedrală. Influențele bizantine și elementele religioase comune ne fac să înțelegem altfel faptul că la început am fost o singură Biserică și te cutremuri la gândul ruperea a fost un rezultat (și) al orgoliilor omenești.

Mai departe la Verona, găsim un uriaș amfiteatru roman, de secol I, perfect conservat de o civilizație care știa că va apune. În prezent se mai găzduiesc concerte în aer liber. Tot în acest oraș se găsesc casa și mormântul Julietei, unde de la Shakespeare încoace, îndrăgostiții lumii sărută piatra mormântului, care e teșită cu totul de buzele acestora.

Liturghia de duminică ne prinde la parohia românească Sfântul Ilie, unde am cântat alături de niște tineri foarte frumoși, aflați sub coordonarea vrednicului părinte protopop Gabor Codrea.

Ultima oprire: Biserica Sfântului Ambrozie al Mediolanului, unde se simte aceeași influență bizantină din primele veacuri. Domul din Milano, văzut pe noapte, surprinde prin goticul flamboyant și miriadele de broderii în piatră.

Încercând să vedem (peste program) pentru câteva minute Cina cea de Taină a lui Da Vinci, cunoscută din filme sau din universul de la țară – celebrele covoare cu cina cea de taină agățate pe perete – ne-am mulțumit prin a vizita doar Biserica Santa Maria delle Grazie.

O astfel de vizită în Italia e bună, pentru a ne întoarce înspre noi înșine, spre rădăcinile noastre. Ne putem aminti mai ușor că suntem singurul popor din lume vorbitor de limbă latină, dar de rit ortodox, când asculți italieni vorbind, dar mai ales când mergi în cele mai reprezentative și vechi biserici din Italia și înțelegi că Soarele, Hristos a venit de la răsărit, din Bizanț, prin creștinism și a transformat o lume care și-a (re)cunoscut căderea și finalitatea.

Cu gândul la această moștenire și Vasile Alecsandri o fi scris aceste versuri:

Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n jurul ei.
...
În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
„O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!”

 

IT, voluntar ASCOR Iași
Drumeție Italia – septembrie 2024