53 de tineri voluntari din ASCOR Iași au plecat astăzi către Mănăstirea Putna cu scopul de a lua parte la activitățile dedicate Taberei de acolo, acum la final de An Centenar. Această călătorie i-a făcut să îşi amintească de una dintre povestirile lui Ion Petrovici inclusă în volumul Simțiri rostite – și anume, „rostirea” Starețul de la Putna, publicată cu prilejul morții sale în anul 1917, la data de 4 martie, în Neamul Românesc.

         Vă invităm cu această ocazie să urmăriți împreună cu noi această povestire:

        „Era în 1913 îndată după încheierea păcii de la București. Am ales, pentru o scurtă deplasare, și nu știu bine de ce, drumul Bucovinei. O fi fost sentimentul tainic că țara noastră, odată intrată pe calea revendicărilor și a lărgirii frontierelor sale, curând se va întinde și prin părțile acestea. Vraja hotarelor în ființă, de mulți ani statornice la ea, ca și la alte state, luase, în fine, sfârșit!

         Niciodată Bucovina nu mi-a părut mai a noastă ca-n zilele acestea. Succesul politic al României, îi încurajase puternic pe Românii de acolo, tot așa după cum îi buimăcise pe stăpâni. Scăzuse mult în ținuta lor sfidarea impertinentă de altă dată și, mai degrabă aveau aerul unui datornic care își recunoaște datoria, dar te roagă numai să nu-l amâni!

         Câteva zile după ce pășisem hotarul, luam pe o ploaie măruntă de toamnă, trenul care se înfundă în munți și se oprește la stația Putna, lângă sfânta mănăstire.

         Mai făcusem odată drumul acesta, la împlinirea celor patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, când delegații din țară și pelerinii fără delegație, mergeau să îngenunche pe cripta marelui străbun. Atunci soarele vesel și cerul albastru n-au reușit să risipească tristețea stăpânirii străine; acum din contră, ploaia cea rece nu ajungea să potolească zborul unei tainice speranțe.

         În gara Putnei, țărani de toată vârsta și numai de vorbă românească. Te-ai fi crezut de-a binelea în România, dacă cunoștințele istorice, - pe care le-aș fi azvârlit atunci cu bucurie, - te-ar fi lăsat în pace și dacă șuierul unei fabrici din apropiere nu ți-ar fi arătat cu îndărătnicie veacul în care ne găsim!

         Ploaia se întrerupse o clipă și, călăuzit de un băiețandru, bucuros de aceasta, am pornit spre mănăstire. Cunoșteam din spuse, ce figură maiestoasă este starețul sfântului locaș – adevărată santinelă română în pragul cotropirii străine – și pe care nu-mi mai aduceam aminte dacă-l văzusem în strașnica îmbulzeală din 1904. Am bătut mișcat la ușa camerei lui de lucru, unde m-a îndreptat tovarășul de drum. M-am temut, totuși, să nu aud „Herein!”, cum mă-nvățase biata Bucovină! Dar un „intră” spus în cea mai limpede românească, mi-a pus sufletul la loc, după cum m-a făcut să simt într-o clipă, calda ospitalitate de care aveam să mă bucur și de care m-am și bucurat.

• Am venit părinte să mai văd mormântul lui Ștefan cel Mare.
• E frumos din partea dumitale că nici o vreme ca asta nu te-a oprit!

         După aceste cuvinte de întâmpinare și după ce am luat loc, a urmat o lungă și, în curând, intimă convorbire, în care doream să aflu mai multe, îl lăsam să spună cât mai mult. Un bătrân bunic pe care îl iubești, dar care îți și impune. Vorbă așezată și temeinică. De la început mi-a vorbit de necazurile neamului său, de lupta sa de a nu se altera caracterul românesc al mănăstirii, de odoarele ei pe care le păzește cu strășnicie, de tot ceea ce am văzut și de tot ceea ce trebuie să văd. Față de speranțele într-un viitor pe care îl credeam aproape, îmi invocă melancolic vârsta sa înaintată, deși ochii săi nu rămâneau străini de-o rază de dulce visare. L-am văzut stând două zile la rând în strana lui de stareț și două zile m-a ospătat la masa îmbelșugată, unde nu știa ce să-mi mai aducă și unde, prima zi, a voit chiar să-mi taie, scuzându-se așa de drăguț, față de protestarea mea surprinsă, că a mai fost un oaspete de la București care nu putea să-și taie singur. Neuitate îmi vor rămâne acele zile, în care m-am crezut într-o veche casă părintească. La plecare, vorba la revedere a avut din parte-mi întregul înțeles al unei dorințe arzătoare și am vrut să-i sărut mâna cum aș fi făcut cu tatăl meu…

        Și într-adevăr, cel dintâi drum într-o Bucovină dezrobită era, în mintea mea, o vizită la Arhimandritul Patraș, în neasemănata lui casă primitoare.

        A avut însă dreptate dânsul să nu spere prea mult pentru sine, dacă spera totuși pentru neamul său. Arhimandritul Patraș a murit zilele acestea și a murit într-un moment când destinele țărișoarei sale sunt încă nehotărâte. După pierderea altor odoare cărate la Viena, după ridicarea moaștelor de la Suceava, Bucovina mai pierde și acest suflet ales, acest stâlp viguros, această podoabă a ținutului ei pustiit. Străjerul neadormit al mormântului lui Ștefan coboară și dânsul într-o groapă vecină, lăsând paza lăcașului de la Putna Aceluia în a Cărui pază s-a dus acum și el…”*

         Desigur că Bucovina nu ne mai este străină astăzi și totuși, în Anul Centenar al Marii Uniri încă mai căutăm valorile autentice românești, iar dintre acestea, patriotismul îl învățăm în aceste zile la Mănăstirea Putna…

(Andreea Gabor - ASCOR Iaşi)

*(Simțiri rostite, autor Ion Petrovici, p. 24-26, Editura Doxologia, 2016)